3.11.12

Pierdut OM, acum 16 ani! Îl declar NEPREŢUIT! DAV...!

* Subtitlu: Dragă Nemira. Iar acum scuză-mi familiaritatea cu care mă adresez, dar, pentru a II-a oară reuşeşti să-mi aduci aminte de mine, cea care a fost adolescenta - element refractar, din prima ta probă, iar acum la proba secundă a SuperBlog 2012, va fi adolescenta îndrăgostită din amintiri! Drept urmare, mi-eşti din ce mai aproape sufletului meu. Citeşte-mă şi vei simţi şi tu această apropiere, creată prin scris!

Dragul meu Steven Francis Xavier Davenport
UNDE EŞTI?
(În Manchester sau în Lumea Largă?)
                                                   
Mă mai ţii minte? Sunt eu, Eliza de acum şaisprezece ani, eleva ta de la cursul de engleză pe care îl predai împreună cu Jay Seth, Katie, Charlotte şi Anthony. Îţi aminteşti că nu te-am remarcat din prima, dar spre finalul celor două săptămâni petrecute cu voi, mi s-au deschis ochii şi am simţit puternic bătăile aripilor fluturaşilor din stomac treziţi de tine Acum vreo două săptămâni am fost pe la părinţii mei acasă şi mi-am recuperat Jurnalele mele din liceu, eu trebuia să scriu [sunt înscrisă la un concurs cu o groază de dead-line-uri], dar îmi pierdeam timpul citind din mine şi reamintindu-mi de tine. Îţi dai seama, atunci credeam că te iubesc, mi se părea că eşti Irealul meu, dar dovada că existai o am în jurnalul de-a XI-a. Ţin minte noaptea în care eram la petrecere pe Casa de Cultură, muzica era proastă..remember Coco Jambo?, iar noi ne uitam ochi în ochi şi tu îmi şopteai la ureche poezia ta, în limba inventata de tine. Ai fost atât de bucuros când te-am întrebat: În ultima strofă vorbeai cumva despre bombele de la Nagasaki şi Hiroshima? şi mi-ai răspuns: Nici prietenii mei cei mai buni nu au înţeles, eşti singura care-mi poate înţelege Limba mea. Cum ai reuşit? Pentru că între noi era o legătură, mai ales, spirituală. Uite ce-ţi scriam în jurnal, după ce ai plecat, în limbajul meu adolescentino-pueril: Mi-e foarte dor de tine, mi-e dor de cele două nopţi de pe Casă, mi-e dor de vocea ta, mi-e dor de faţa ta perfect albă, mi-e dor chiar şi de dinţii tăi, mi-e dor de încercările tale de a mă speria. Mi-e dor de Vampirul meu ideal. Poate te întrebi ce-i cu mine. Sunt nebună! Nu. Ba da. Ba nu. În nici un caz. Sau poate că da? Tocmai ascult cântecul ochilor tăi şi îmi dau seama că e atât de ciudat, dar atât de frumos. Îl simt în inimă. Dar e şi trist. Aş plânge, dar nu-mi găsesc lacrimile. Unde sunt? S-au ascuns în întunericul în care îţi scriu. Te aştept la mine în cameră, în Întuneric, culcată pe pat, ascultându-i melodia. Dav, îţi aminteşti când te-am dus, după cursuri, la mine la liceu, unde ţi-am cântat Für Elise, un Vals de Chopin, Sleeping Man, un Negro siritual, Preludiu de Bach, o sonatină de Beethoven, după care m-ai rugat să-ţi mai când o dată Für Elise, iar a doua zi m-ai lăudat, în lipsa mea, celorlalţi cursanţi, comparându-mă cu un înger...Astăzi, nu le mai ştiu...Poate ar trebui să mai ating şi eu unul dintre pianele Liceului de Artă. Faine comparaţii facem amândoi: eu, Îngerul, tu Vampirul ideal...sau invers?
Dar totuşi poate te întrebi cum am reuşit să ne pierdem legătura, de ce îţi scriu acum, ce s-a întâmplat. În primul rând, ţi-am reprodus ce scriam în '96/ '97 în jurnal pentru reintrarea în acea atmosferă fantastică, în care culoarea ochilor tăi era cameleonică, erau albaştri ca marea ziua şi, în câteva clipe, deveneau tot de culoarea mării, dar noaptea, iar acum, după şaişpe, ani vreau să te anunţ că m-am schimbat, nu-mi mai e aşa de tare frică de tine, îmi e frică pentru tine...că nu te găsesc nicidecum. Adresa ta veche am văzut că nu mai e valabilă, iar adresarea din scrisoarea asta, cu toate numele tale, este pentru firavul caz în care-ţi vei da (tu sau prietenii tăi) un search pe net, cu propriul nume şi vei da de Eliza Day & Night, care vrea neapărat şă-ţi facă un cadou, o carte de la Nemira, Ţigara. Povestea unei seducătoare, de Didier Nourisson, o carte care îţi va demonstra, întrucâtva schimbarea prin care a trecut, dar şi dragostea unei tinere românce, care, câteodată, încă te visează. Te va pasiona, aşa cum pasiunea este cea care mă îndeamnă să aleg calea blogului personal pentru a te căuta, a te regăsi & a te recuceri, cu ajutorul nepreţuit al Editurii Nemira & a lui SuperBlog 2012!
I mean it! I miss you!



4 comentarii:

  1. Mi-a placut ce ai scris!! daca e adevarat, apreciez curajul, ia daca e doar o poveste, apreciez imaginatia! Bravo!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc..e adevarat...ca altfel nu ii puneam fotografia...poate cineva il cunoaste, poate chiar el se descopera si da un semn de viata!

    RăspundețiȘtergere
  3. povestea asta se poate transforma intr-o nuvela...foarte frumos!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Elizaaa ! Am incercat de 2 ori sa "postez" un comentariu pe blog...dar...n-am reusit !!! Asa ca, il voi scrie aici...din amintiri (pentru ca nu-l salvasem .. Hi ! Hi !)...Splendid ! Ce frumos l-ai descris pe Dav !!! Am retrait...in timp ce citeam... acea vara deosebita, cand mergand cu tine la Universitate, prima persoana care mi-a atras atentia ...a fost Dav ! Frumosii lui ochi albastri, parul, privirea, tinuta... Imi amintesc si cum era imbracat... Dar tu, in prima zi il remarcasesi pe Anthony...Ti-am vorbit, cand ai ajuns acasa despre tanarul cu tricou albastru si pantaloni trei/sferturi...dar tu nu stiai la cine ma refer... Apoi, in zilele urmatoare, nu conteneai vorbind doar despre Dav !!! Ce amintiri frumoase ! Si ce bine ai creionat portretul lui Dav ! Mi-ar prilejui o mare bucurie ca, dupa aceasta postare, sa apara cumva ... Dav ! Oare pe unde va fi ? Ar fi grozav, nu ? ...Referitor la comentariul "tinei"...ca "povestea asta s-ar putea transforma intr-o nuvela" ; de cate ori nu ti-am sugerat sa faci o selectie din ce ai postat tu pe blogul tau...si sa publici !?!... Ar "iesi" o SUPER-CARTE !!! si sunt convinsa ca ar avea un succes teribil !!! Succes in actiunea SuperBlog 2012!!! Apropo's... care a fost nota acordata ? sau e prea devreme... Iti doresc o seara frumoasa...si super-inspiratie ! Cu drag....Lianera

    RăspundețiȘtergere