26.3.11

Urme de toamnă trecută şi înviorare de primăvară, la zi...



Încă nu mi-am revenit din oboseala cauzată de marele nostru eveniment al lunii martie...inaugurarea Centrului ASTRA pentru Patrimoniu din Muzeul în aer liber. Nici nu aş fi avut cum...pentru că abia daca au trecut şase-şapte-opt ore de la luatul de bun-rămas de la presa naţională...şi de la oaspeţii noştri norvegieni.

Dar...totuşi...am o oboseală frumoasă...există aşa ceva? :) Oboseala unei activităţi faine de tot, dar care m-a cam dezenergizat...Cred că-mi ştiu soluţia regenerării...o ţârică de psychobilly din playlistu' meu de pe youtube, inspirat de Trei Ceasuri Rele...sau, pur şi simplu, Johnny Cash!

Şi retrăirea primei mele călătorii de primăvară, cea de ieri, prin muzeul din Dumbrava Minunată, prin descrieri succinte.

Am bătut aleile şi nu m-am putut abţine să nu-mi scot cadoul de la Mosu' ăl Crăciun de anul trecut...N-am simţit niciodată ca acum, alăturarea a două anotimpuri despărţite, în mod obişnuit, Toamna, cu ale sale frunze veştede şi tonuri de cenuşiu, amestecate cu un galben murdar, ruginit, dar şi gri şi Primăvara, cu al său cer perfect albastru, soare înnebunitor de mângâietor şi floricele mici, albe cu puţin roz şi unele galbene, ca nişte steluţe, răsărite printr-o necunoscută cosmogonie.
 
Au mai răsărit la noi în muzeu, sus, în zona pinilor din fundal:), noi, dar vechi monumente, în Satul Olarilor, de la poalele bisericii din Dretea. Nu este încă terminată reconstrucţia lor...dar, vă daţi seama, aici se scrie o nouă poveste...v-o promit, într-un viitor mai puţin sau mai mult apropiat sau îndepărtat. [Totuşi, întâi de toate, trebuie să o aflu eu...şi, apoi, s-o transmit într-o manieră personală...poate, un pic subiectivă...] Şi sunt foarte optimistă, pentru că mă ghidează o Stea Urcătoare:)...

Dar, totuşi vreau să ofer o mostră de atitudine personală, înainte de a vă povesti (ce ştiu io când) chestiuni serioase. După ce am urcat şi coborât deluşoarele...sau mai bine zis denivelările din mijlocul Satului Olarilor...mi-am dat seama că am obosit şi că-mi doream Lucky-ul...iar băncuţa de lângă Troiţa  din lemn din Sibiel mă îmbia, având şi cutiuţa cu nisip cu săgeata salvatoare (sau nu:) pe care scria Loc de fumat. Printre rotocoalele de fum împins în aerul liber...am văzut noile pisici ale muzeului. Două...! Acum pot recunoaşte, nu mai îmi e frică (tare:) de mâţe...că am avut sechele de la o zgârietură care s-a întâmplat cum vreun sfert de secol...:P Cred că mi-am creat, fără să ştiu prin ce mijloace, o punte de cumunicare cu ele. Pe mâţuca gri am chemat-o pe bancă, lângă mine...a venit şi a pozat perfect, pentru a fi încadrată în fotografie şi troiţa. Apoi, cu scuzele de rigoare, pentru plecarea inopinată, mi-am stins ţigara şi am vrut să plec, dar nu puteam să n-o bag în seamă pe cealaltă, Negruţa...Parcă dresate de gândul meu jucăuş, de factură paralelă...s-au conformat, poza a fost făcută la ţanc...iar Eliza...ioi, draga de ea,...:D...ce s-a mai bucurat de numa' numa'. Reiese clar şi doveditor că bariera Comunicării a fost trecută cu succes.



Au urmat, într-o previzibilitate [nu vă speriaţi că inventez cuvinte...check the Dex '98, dacă mă suspectaţi de aşa ceva, în acest caz specific] copaci încă desfrunziţi, cu soare ascuns printre trunchiri, un râu şerpuitor, avioane cu reacţie...în lanţ :)), frunze moarte...desfătare nedisimulată...



21.3.11

Ar fi împlinit 96 de ani...



Am promis, dar nu am băgat de seamă că timpul trece în defavoarea îndeplinirii. A fost un şir de coincidenţe [frai-mio ar zice: Coincidenţa, nu există un asemenea animal!]

Septembrie 2010: Primisem add pe Facebook de la un domn, pe numele lui Croitor Brădescu Ioan. Nu-l cunoşteam, dar am fost curioasă, ca de obicei, să aflu cine este. Înainte să trimit mesajul meu obişnuit: Mă cunoaşteţi? Iertaţi-mi uitucenia:), dar nu îmi amintesc cine sunteţi, i-am verificat identitatea. Noroc că am găsit toate informaţiile de care aveam nevoie (1 şi 2), care mi-au plăcut teribil şi le-am coroborat cu una din discuţiile avute cu Delia despre lucrarea Pasărea Suflet de Gh. Pavelescu. Exista şi număr de telefon, nu am omis să-l sun, să-i mulţumesc şi să-i povestesc că am adăugat o a doua verigă în interesul meu pentru Pasarea Sufletului,/ maiastra,/ cunoaste taina celor sapte vami ceresti./ Pe fiecare il duce pe aripi,/ acolo unde ii este locul, fara gres./ Pe morminte, in loc de cruci,/ Pasarea Sufletului./ La capatul Coloanei Infinitului,/ Pasarea Sufletului... (Raluca Daciada Manole - Pasărea Sufletului). Pentru că sculptura în lemn îi este activitatea primordială în Turnul Lemnarului din Braşov...pe care nu l-am vizitat încă! Dar, voi merge în curând acolo! Acum mi-a venit ideea! O idee scrisă, e ca o promisiune...fără termen-limită!

Noiembrie 2010: Spre finalul unui an plin de Suflet şi Suflete, am primit şi cadoul, din drag şi suflet - veriga a treia.

Martie 2011, mai precis joia trecută, a venit la noi în birou, doamna Amalia Pavelescu, fiica domnului Gh. Pavelescu, trecut în cele veşnice în 2008. Bineînţeles, o căuta pe Delia, care încă nu se întorsese din concediul de nisip odihnă. Dar eu, ca de obicei, dar doar când simt, am început să socializez...despre ce oare? [Mai ales că nu sunt o specialistă...poate puţin sufletistă...haha!] Despre bucuria cauzată de cartea tatălui ei, primită în dar, despre descoperirea unui sculptor extraordinar în lemn, despre Pasărea Suflet, despre facebook şi internet. În sunete de toacă şi fluier, virtual am călătorit prin atelierul domnului Croitor Brădescu, Turnul Lemnarului. La două minute după ce a plecat, doamna Amalia s-a întors să-mi mulţumească pentru tot momentul anterior şi cu ochii umezi mi-a spus: Astăzi, tata ar fi împlinit 96 de ani.
Eu m-am cutremurat de emoţie şi de bucurie pentru că fără să ştiu nimic, cu un greenhorn ce sunt,  am reuşit să aduc bucuria amintirii.

[legendă ilustraţie - Stâlp funerar cu pasărea sufletului în zbor. Sursa: Colecţia Muzeului Etnografic Orăştie, lucrarea „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu]




Termin acum, staţi liniştiţi, mai am doar două cuvinte de scris: Mea Culpa - nu am citit încă toată cartea.


16.3.11

Întrebare de baraj. Rog răspuns

Astăzi, la cea de-a 8-a moțiune de cenzură împotriva guvernului Boc-Poc...am auzit prea frecvent un cuvânt, pe care îl voi numi cuvântul-cheie al zilei: SPERANȚA...

Am însă o mică/mare nelămurire și totodată o întrebare, la care doresc răspunsuri cât mai pertinente..:D!

DACĂ SPERANȚA MOARE ULTIMA (sau cel puțin asa se zice),
 CÂND SE VA PETRECE ACEST EVENIMENT, 
ÎNAINTE SAU DUPĂ BĂSESCU?



ps...întrebare din partea publicului!

pps Imagine provenită de pe link-ul următor: ichliebetokiohotel.3xforum.ro

12.3.11

Cronică de copilărie extinsă - '89-'99 - de la 11 la 21 de ani - ultima parte


Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie


Postarea asta va îmbina ca şi până acum şi bune, şi rele, într-un (dez)echilibru dat de natura vieţii...va fi mai scurtă, voi uita volens-nolens anumite fapte...mă grăbesc că e prea fain afară să nu mă bucur de soare şi geaca de piele care-mi va înlocui-o pe cea de iarnă. Aşadar, voi lăsa incidentalul/accidentalul să mă conducă...
 
* a început campania electorală din '90. Deja eram tare interesată de soarta ţării...deşi eram încă o mucoasă, dar vroiam ca părerile lu' tata, pe care le împărtăşeam asiduu şi le transmiteam clasei mele, să fie luate în seamă...Îmi amintesc şi acum cu câtă fervoare urmăream show-urile politice incipiente, nu mai văzusem aşa ceva...clar 1st time-ul era la putere de atunci. Cu pixul în mână scriam citate din cei trei candidaţi...Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. De fapt mint, de la Ilici, n-am notat nimic...iar Radu îmi părea insipid. Însă Ion Raţiu m-a impresionat de la început şi mă enervam că n-am drept de vot, aveam doar aproape 12 ani. Ţin minte povestea pe care a spus-o românilor în acea campanie electorală televizată. Din păcate nu au înţeles-o, deşi cuvintele folosite erau folosite uzual. Voi încerca s-o povestesc, aşa cum mi s-a întipărit în minte, până la urmă ideea contează, de fapt ar fii  fost bine să fii contat. Undeva, poate în Africa, însă nu bag mâna în foc, trăia un trib ale cărui mijloace necesare traiului de zi cu zi lipseau aproape în totalitate. La un moment dat a apărut în mijlocul cumunităţii lor un străin, care, probabil, nefiind de acelaşi neam cu ei, i-a împins spre violenţă instinctivă şi primitivă. Iar rezultatul imediat următor a fost omorârea paşnicului intrus, în care s-au înfipt zeci de săgeţi. Ceea ce ei nu ştiau era faptul că acel om pe care l-au ucis cu seninătate era Zeul Viitorului! Ceea ce s-a şi întâmplat cu exactitate mecanică, dar la figurat, şi în cazul României, după ce în urma alegerilor prezidenţiale din 20 mai 1990 alesul a fost Ion Iliescu...De ce s-au temut aproximativ unanim atunci oamenii mari? Am mai spus, să nu ne vândă Raţiu ţara la străini. Şi tot aici pe blog am spus, că ceea ce s-a reuşit în decursul anilor scurşi de la aşa-zisa revoluţie, că România, într-adevăr, nu a fost vândută...succes...uraaa, a fost dată pe gratis. România şi locuitorii săi suferă de toleranţă extremă şi credulitate de oaie.
 
* Ca urmare a pseudo-conştientizării politicului, mi-am făcut în clasa a V-a, propriul partid, de copil: Grupul Fructelor Vesele, eu eram Căpşună, iar Oana - vicepreşedintele era Ananas. Doctrina ne era veselia, cumulată de fructele de toate soiurile, pe care le mâncam cu bucurie lacomă. Până când, am mâncat vreo două kilograme de căpşuni şi m-a apucat alergia...de care n-am reuşit să scap decât în vreo 5-6 ani. Nu continui pentru că deja e scrisă povestea asta!
 
*Trec uşor pentru campania electorală din '96 în care m-am implicat împrăştiind prin şcoala 4 afişele Speranţei (am sperat...ce draqu' să fac?). Tot în perioada de după eşecul viitorului...mi-am dorit să aibă succes lozinca "Monarhia salvează România!" Şi acum mai am câteva din portretele Regelui Mihai provenite de la Partidul Liberal Monarhist...prin anii '92-'93. Insigna cu coroana, din păcate, am pierdut-o...prin clasă, pentru că o purtam în fiecare zi, la şcoală. Semăna cu aceasta din poză...
 
* Este necesar să vă spun că Vila lu' Nicu, actualul sediul al Consulatului General al Germaniei în România ne-a furnizat mie, fratelui meu şi copiilor de pe stradă toate premisele unei copilării interesante?
Nebunie de bucurie ne-a potopit când am descoperit ce se ascundea până în decembrie '89 în spatele zidurilor înalte şi cenuşii. În primul rând, terenul de badminton a fost utilizat la maxim, a legat prietenii şi a stârnit scandaluri minore între copii. Apoi, nu pot uita piscina de marmură albă (3/4 m), pe care la un moment dat am umplut-o cu apă....umblând, mânaţi de curiozitate, la robinetul aflat într-un canal din peajma ei. Mor de poftă şi acum, amintindu-mi fructele de la Vilă. Erau şiruri ordonate de  cireşi de vară şi meri. Le mâncam cu mare bunăvoinţă :D...Plus nucii, chiar cum intri pe poarta Vilei, pe dreapta se înalţă este un nuc super special, nucile lui sunt extrem de dulci, învelite în pieliţă roşie...Mâncam cu zecile...Iar toamna tâziu, erau perfecte nucile nucului bătrân din fundul grădinii...nişte nuci uriaşe, mari cât cartoful...tot dulci a naibii'!

* Şi unde dreaqu' am ajuns? Vorbesc despre a noastră ţărişoară! Vedeţi şi voi...nu mai am ce descrie...ar trebui să fac o postare specială cu înjurături împărţite pe grupuri ţintă...şi pe provenienţa lor acestora...gata...mi-am dat temă pentru data viitoare!

Nu pot să nu închei însă cu un mesaj...pentru victimele timpului...spun timp, ca să nu zic prostie, ignoranţă, invidie, poate şi răutate. Victimele toleranţei!



8.3.11

Azi e baba mea...8 martie



Hmmm...mă lăudam io cine ştie când, cred că totuşi arareori aka câteodată aka din când în când aka destul de des aka tot timpul...că nu sunt superstiţioasă...şi dacă sunt, prefer să-mi creez singură semnele prevestitoare. Ceea ce voi mărturisi...bine, pentru a controla tradiţia neaoşă, în următorii ani...[ce-am ajuns să fiu..un CTC al crediţelor în supranatural:P...] că de ani de zile, dar fără a cuantifica rezulatele până acum, în perioada Babelor...mi-am ales şi eu o babă...în 8 martie...am corelat alegerea cu 8-ul din ziua de naştere.  Pentru că tradiţia spune că aşa cum este ziua respectivă, din punct de vedere meteorologic, aşa îi va merge tot anul persoanei care s-a riscat să-şi pună pe seama vremii nesigure destinul anului respectiv. Nu mă voi apuca eu acum să-nşir mărgărite...că nu n-am de gând astăzi să scriu poveşti de adormit copiii...deşi, ui că mi-a venit o idee...de ce nu m-aş urni să inventez o altfel de poveste a Babelor...să văd dacă am inspiratie...că expiraţie a fumului de Lucky am căcălău, Măria-ta:)!

Notă: Anumite urme abia perceptibile ale poveştii clasice, vor putea fi însă recunoscute în abrambureala pe care o voi scorni.

Babele în perioada băsesciană - in(ter)venţie pamfletară

Babele de factură băsescienă sunt doar câteva, nouă, alese pe sprânceană, talie, bust şi/sau şunci. Dacă cineva se întrebă dacă ar conta în selectarea lor cât de puţin, numărul de neuroni, IQ-ul sau măcar bunul simţ, răspunsul ar fi negativ. Dar nimeni nu întreabă, iar filosofia baladei noastre populare Mioriţa cu atitudine resemnată în faţa morţii, continuă spre una de complacere colectivă în cazul alegerilor, fără bază reală a celor nouă babe reprezentative pentru destinul celor care şi le aleg drept ursitoare în toată regula, cu mandat de patru un an. Am omis faptul că fiecare român îşi poate alege o babă, dintre cele deja alese de stăpânire, în intevalul 1-9 martie, al fiecărui an. Babele în cauză sunt fiţoase, perversetite, lacome, cu forme bine definite, atât la stat, cât şi la buzunar...ar fi fost bine să pot folosi cuvântul sfat...dar nu eram veridică. Ele sunt şi răzbunătoare, caţe, maneliste, tot timpul pe fugă...de răspundere, dar degrabă bucuroase să primescă acadele...da...v-aţi dat bine seama, bomboane pe băţ, de-alea de supt. Şi primesc tot timpul, chiar fără să ceară. Ele sunt greu de găsit de mâna DNA-ului, care e vrăjit prin metoda afluenţelor de flăcări violet pe care le răspândesc la momentul oportun. Pentru că totuşi prefăcătoria şi machiavelismul nu au secrete pentru ele, nouă, sfatul meu este să aveţi grijă cu (i)ele!

N-am spus povestea..ce mă fac? Am creat doar atmosfera...Ştiţi ceva...gata, punem punct aici! Revenim la tradiţie! Păstrăm tradiţia! Nu vreau să inventez o poveste care să mă sperie şi mă face să visez urât la noapte!

Revin, deci azi a fost baba mea...soare de dimineaţă până seara, dar rece...fix pe stilul meu preferat. Lumină rece! Exagerez...a fost, pe ziuă, chiar călduţ, am stat pe jos la o ţigară pe treptele Casei Artelor! În concluzie, la anul în 8 martie...voi face bilanţul! A fost adevăr sau provocare?

ps Orice asemănare cu persoane şi fapte reale este pur întâmplătoare. Însă cine se va scuză, se acuză.:)

6.3.11

Cronică de copilărie - '86/'89...de la 9 la 11 ani - partea a II-a

Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie

E de musai să-mi reîncerc întoarcerea în timp şi, odată cu ea, să dau drumul la robinetul amintirilor Wow...bun cuvânt-stimulent de amintiri. Ţineţi minte când era oprită apa, după principiul azi o oră, mâine două, poimâine nouă...şi aşa mai departe? Bine, la mine acasă, pe str. Lilly Paneth Gottlieb...[off...cu asta am spart starea de incognito a fetiţei cu paltonaş verde...] după 1987, anul stabilirii aici a cartierului general a lui Nicu Ceauşescu, primul-secretar al judeţului Sibiu, nu au mai fost probleme cu utilităţile. Până atunci însă, îmi amintesc de acea bucurie infantilă cu care îmi scriam temele la lumânare...era spectaculos...lumini tremurate şi umbre pseudo-terifiante pe pereţii coloraţi de noi cu creioane colorate...nu ştiam nici să înjur pe vremea aceea, aprigul tata se reţinea în faţa noastră să arunce cuvintele porcoase la adresa regimului, care, probabil îi stăteau pe limbă. O mică dovadă o am de prin 1986, când frai-mio proaspăt ajuns pe băncile Şc. Gen. nr. 4, de pe Spartacus, a făcut o primă aşa-zisă dandana, iar învăţătoarea, teribil de zeloasă, împreună cu directoarea şcolii l-au chemat pe tata la interogatoriu. Ce se întâmplase...? Alexandru, probabil ca urmare a discuţiilor de pe-acasă şi vrând să-şi exerseze talentul şi stiloul cu peniţă de aur:), proaspăt primit, şi-a deschis Abecedarul şi a dat de poza tov. preşedinte al Repulicii Socialiste România. Cum nu ştia încă să scrie s-a apucat să deseneze...fix pe poza cu pricina.
Mai întâi, Ceauşescu a primit o pereche de ochelari, apoi o mustaţă stufoasă şi câteva fire asimetrice de barbă, de tip piratesc, punctate de multe-multe cruci:D...[nu înţeleg de ce, pentru că nu am fost crescuţi cu biserica în cap] dar cireaşa de pe tort au constituit-o cerceii de factură africană (zic eu acum...că atunci habar n-aveam de de-ăstea), la ambele urechi...care-i dădeau tovarăşului o înfăţişare total derizorie, pentru care tata a trebuit să dea explicaţii, ceva de genul: "Lăsaţi copilul să îşi exteriorizeze talentul. Probabil că ochii lui de artist în formare:D au găsit o alternativă care l-ar avantaja mai mult de conducătorul PCR al RSR." Nu garantez că ăstea au fost neapărat cuvintele lu' tata, dar ideea că atunci noi i-am înţeles părerea despre regim.
Şi ne-au dat curaj să mai arancăm cu vorbe...şi laude de sine şi de familie:), care nu tot timpul miroseau a bine. Eu eram îndrăgostită în clasa a IV-a, '88/'89 de Flavius, iar el mi-a atras atenţia că nu e bine ce fac. Adică, faptul că ascultam Vocea Americii şi Europa liberă cu pârâituri trebuia, cică, să fie recunoscut şoptit, pe la colţuri, nu în gura mare să audă toată clasa şi să ne fie create în mod gratuit probleme de coloratură politică. Am ţinut cont de sfatul lui...pentru că îmi plăcea de el...Aha...deci eu sunt o şantajabilă sentimental...offf...am ajuns la vârsta asta ca să-mi dau seama, scriind, de slăbiciunile mele. Dar, acum îmi dau seama de când îmi place Queen şi Freddy Mercury, pe care l-am ascultat la Vocea Americii...de prin anii '85/'86, deci acum 26-27 de ani...:)! Se cere postată prima melodie care mi-a suscitat simţurile, deşi nu ştiam o boabă de engleză...ideea am descopeit-o mai târziu...


Radio Europa Liberă a dat primul semnal că se întâmplă ceva cu România. Ascultam împreună cu bunica în 17 şi 18 decembrie 1989 ce face Timişoara. Şi brusc, conştiinţa mi-a spus..."N-o să mai trebuiască să nu te lauzi în şoaptă că asculţi în familie posturile de radio interzise!" Ce mă interesa pe mine atunci...era un fior de libertate jinduită de un copil lăudăros.
Tata ne trimisese la bunica, pe str. Siretului cu ocazia revoluţiei. Nu era bine să stai în gura lupului cu nişte copii năzdrăvani. Nici bunicii, săraca de ea, nu i-a fost uşor, dar a ştiut să gestioneze bine situaţia. În 21 decembrie seara, pe la ora 21, a trecut prin faţa geamului nostru coloana de manifestanţi, solidari cu Timişoara, erau mii şi mii şi strigau din toate puterile Sibiu - Timişoara şi mâine-n toată ţara! Mă înfior numai când îmi amintesc momentul în care noi (io cu frai-mio) am strigat la mama şi bunica: "Hai să ieşim, hai să mergem cu oamenii, uitaţi-vă ce mulţi sunt!". Nu ne-au lăsat, dar ne-am fcut un plan secret pentru a doua zi, când mama a plecat la servici de dimineaţă (la Spital). Pe la ora 9 i-am zis bunicii că noi plecăm până la alimentara din colţul străzii, că era ziua în care veneau portocalele. [Apropo, să vă zic un banc vechi cu care iar mă lăudam că-l ştiu. Întrebare: Ştii care e cel mai sărac arab din România? Răspuns: ALI MEN TARA!...era banc de haz de necaz] Nu ne-a lăsat, ne-a încuiat în apartament, a scos cheia din uşa şi ne spus că a început Revoluţia, că oamenii mor, că armata a început să tragă...ceea ce nu era deloc departe de adevăr...pentru că rafalele de automate începuseră să se audă dinspre Calea Dumbrăvii de dimineţă devreme. Ok, minţile noastre de copii neascultători au mai copt una...planul de evadare. Am scos cearceafurile lu' bunica de prin dulapuri, le-am înnodat bine (sau cum am putut:) şi când am terminat această operaţiune, care ar fi avut, dacă reuşea, ca primă consecinţă eliberarea nostră din casă, de pe balconul de la primul etaj, direct pe pământul în curs de eliberare de comunism, a venit bunica şi ne-a prins.
A reuşit să ne stăpânească şi să ne prostească să ne jucăm de-a vânzătorii toată revoluţia...io în debara, Alexandru în camera mică...Mama rămăsese blocată la spital...din 22 până în 24 la ora 17. Tata umbla teleleu prin zona de foc din our neighbourhood de pe Lilly Paneth...la Miliţie/Poliţie...era confundat cu un terorist, pentru că făcea nazuri la perchiziţiile Gărzilor Patriotice, proaspăt înfiinţate, care se bazau în principal pe zvonistică, era să fie împuşcat, dacă ar fi fost şi văzut, de bucătarul lu' Nicu, care cu un pistol-mitraliară trecea în fugă pe sub geamul nostru care dădea în curte şi se retrăgea din zona primejdioasă, prin grădinile care dădeau spre strada Gimnasticii, apoi şi-a reluat serviciul prin 26 decembrie, la Staţia de Salvare...
Anul nou 1990 a venit cu multă speranţă pentru România, care a scăpat de comunism...haha...ce glumă proastă! Dar despre partea de neo-comunism...permiteţi-mi să scriu altă dată...

ps...tot în ianurie '90 am mai primit o veste tristă, miliţianul cel mai bun, cel mai tăcut, cel mai amabil, de care îmi era cel mai tare drag, dl. Severin a fost descoperit de tata, în acele zile, la morga Spitalului Judeţean Sibiu. Murise, într-una dintre situaţiile cele mai neclare ale evenimentului, când, probabil tot după principiul răspândirii de informaţii false, miliţianii au ieşit din sediul lor şi au dorit să se alăture armatei, de vis-a-vis, care i-a secerat...Victime colaterale ale greşelilor umane! Cum se întâmplă întotdeauna!
pps ...dar...


3.3.11

Cronică de copilărie......1983 - 1989 (de la 5 la 11/12 ani şi următorii câţiva) - partea I

Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie.



O fetiţă de vreo cinci anişori, ochi verzi, paltonaş verde, miţos, cu glugă faină de pitic şi nasturi mari şi albi cât bulgării de zăpadă mărişori, merge, alături de mama ei pe strada Moscova (actuală C-tin Noica) pe la ora 5 dimineaţa. Era o toamnă târzie, cenuşie şi rece...dar fetiţa zburda şi nu mai contenea cu giumbuşlucurile pentru că era prima dată când mergea ca să stea cu noaptea-n cap la coadă la lapte. Mai ţineţi minte sticlele ălea de-un litru cu gâtul mai gros şi laptele super alb, dar greu de obţinut în perioada optzecistă din RSR? Ea se bucura...ca un copil:D... că a fost chemată la o acţiune a oamenilor mari, nu conştientiza cât de gravă era situaţia ţării. A început să-şi facă o idee abia când în decursul anilor următori a observat anumitele restricţii la papa, fără a suferi însă de foame. A observat că tatăl ei făcea provizii şi cumpăra de la Magazinul Dumbrava gemuri asortate cu zecile de borcane...erau atât de bune, deşi mai aveau şi câte un sâmbure de măr. Şi conserve de peşte....de care a ajuns să se scârbească. O dată la câteva luni, tatăl îşi lua sacoşa de voiaj, aia uriaşă, din piele tare maro-roşiatică, pleca în sud, unde, la un moment dat era medic legist şi se intorcea cu ea plină cu de toate: carne, portocale (pe timpul lui Ceauşescu...hmm...) şi altele pe care memoria nu le-a mai reţinut. Cert e că poziţia lui socială îi permitea să cunoască toate păturile societăţii, inclusiv ospătarii, care, contracost...doar îşi permitea, ce naiba, era doctor de morţi:D...îi furnizau mâncarea pentru cei doi copilaşi, că am uitat să vă spun că fetiţa avea un frăţior, mai mic...


Au urmat apoi doi ani şi jumătate...frumoşi pentru fetiţă şi băieţel...inconştienţii...pentru că tatăl lor nu mai era acasa, iar ei îşi trăiau copilăria lângă mamă. Era reţinut de orânduire...Ani petrecuţi vis-a-vis de Casa Partidului. Ani în care îşi strigau sloganurile, în rând cu ceilalţi copii de pe stradă: „Ceauşescu! Pace! Gura nu-i mai tace!”...până când Paula Iacob a sosit la uşa mamei lor cu plângeri şi îndemnuri la o mai bună educaţie bazată pe principiile marxist-leniniste. Copiii au tăcut şi au continuat să se joace...

Într-una dintre postările trecute...[să dau link-ul sau să fac din nou pe ruşinoasa?...Ok, iar am o scuză, iar sunt varză de oboseală...Interzis minorilor]...vă povesteam despre jocul „Ţările”. Era prin anul '88. Fetiţa din povestea noastră a crescut, avea deja 10 ani...şi aceeaşi zburdălnicie, nesecată de regim. Avea noi prieteni, pe lângă droaia de copii-vecini, şi anume, pe miliţienii care-l păzeau pe Nicu Ceauşescu [Am uitat să vă spun că stătea pe str. Lilly Paneth, actuala Lucian Blaga, fiind vecină şi cu Prinţişorul.] Se face cu cărămidă un cerc pe asfalt ce se împarte între copilaşii-jucători, care-şi aleg să fie reprezentanţii câte unei ţări. Apoi, se aruncă în sus mingea, strigându-se numele unei ţări...iar toţi jucăreţii fug, mâncând pământul...După ce mingea este prinsă de copilul care poartă numele tării strigate, ceilalţi copii se opresc brusc, iar „ţara” aleasă face 5 paşi de uriaş spre cea mai apropiată ţintă şi o loveste cu mingea. După cinci lovituri primite cu mingea, pe parcursul jocului, „ţării” i se schimbă numele, dacă e fată capătă nume de baiat şi invers. Uneia dintre fetiţe îi vine rândul la schimbat numele. Dar a noastră fată de poveste, cu fluturi şi ciudăţenii în scăfârlie, pune de-o farsă...Fetiţa cea nevinovată trebuie să aleagă unul dintre degetele mânii miliţianului, intrat şi el în joc...Şi alege. Inelarul. Iar miliţianul strigă tare, sonor, aşa cum era jocul, aruncând mingea în aer: „Să tragă, să tragă mâţa de coadă....NICUUUU!” Se aude cum oblonul de la Vila lu' Nicu este lăsat cu putere...semn că a auzit „blasfemia”. Fetiţei care a avut atunci ideea de a pune acelaşi nume...pe fiecare dintre cele cinci degete de la mâna miliţianului, şi anume NICU...îi pare şi acum rău de drăcovenia ce-i venise în cap, pentru că de a doua zi nu l-a mai văzut niciodată pe miliţianul jucăuş şi nu ştie dacă nu cumva a păţit ceva din cauza ei.

VA URMA, cât de curând se reporneşte şuvoiul amintirilor!

ps...să nu uit 1986 desen, 1987 Vocea Americii şi Vulturii, 1989 coada la portocale...ş.a.m.d.

pps