Cronică de copilărie - '86/'89...de la 9 la 11 ani - partea a II-a

Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie

E de musai să-mi reîncerc întoarcerea în timp şi, odată cu ea, să dau drumul la robinetul amintirilor Wow...bun cuvânt-stimulent de amintiri. Ţineţi minte când era oprită apa, după principiul azi o oră, mâine două, poimâine nouă...şi aşa mai departe? Bine, la mine acasă, pe str. Lilly Paneth Gottlieb...[off...cu asta am spart starea de incognito a fetiţei cu paltonaş verde...] după 1987, anul stabilirii aici a cartierului general a lui Nicu Ceauşescu, primul-secretar al judeţului Sibiu, nu au mai fost probleme cu utilităţile. Până atunci însă, îmi amintesc de acea bucurie infantilă cu care îmi scriam temele la lumânare...era spectaculos...lumini tremurate şi umbre pseudo-terifiante pe pereţii coloraţi de noi cu creioane colorate...nu ştiam nici să înjur pe vremea aceea, aprigul tata se reţinea în faţa noastră să arunce cuvintele porcoase la adresa regimului, care, probabil îi stăteau pe limbă. O mică dovadă o am de prin 1986, când frai-mio proaspăt ajuns pe băncile Şc. Gen. nr. 4, de pe Spartacus, a făcut o primă aşa-zisă dandana, iar învăţătoarea, teribil de zeloasă, împreună cu directoarea şcolii l-au chemat pe tata la interogatoriu. Ce se întâmplase...? Alexandru, probabil ca urmare a discuţiilor de pe-acasă şi vrând să-şi exerseze talentul şi stiloul cu peniţă de aur:), proaspăt primit, şi-a deschis Abecedarul şi a dat de poza tov. preşedinte al Repulicii Socialiste România. Cum nu ştia încă să scrie s-a apucat să deseneze...fix pe poza cu pricina.

Mai întâi, Ceauşescu a primit o pereche de ochelari, apoi o mustaţă stufoasă şi câteva fire asimetrice de barbă, de tip piratesc, punctate de multe-multe cruci:D...[nu înţeleg de ce, pentru că nu am fost crescuţi cu biserica în cap] dar cireaşa de pe tort au constituit-o cerceii de factură africană (zic eu acum...că atunci habar n-aveam de de-ăstea), la ambele urechi...care-i dădeau tovarăşului o înfăţişare total derizorie, pentru care tata a trebuit să dea explicaţii, ceva de genul: "Lăsaţi copilul să îşi exteriorizeze talentul. Probabil că ochii lui de artist în formare:D au găsit o alternativă care l-ar avantaja mai mult de conducătorul PCR al RSR." Nu garantez că ăstea au fost neapărat cuvintele lu' tata, dar ideea că atunci noi i-am înţeles părerea despre regim.

Şi ne-au dat curaj să mai arancăm cu vorbe...şi laude de sine şi de familie:), care nu tot timpul miroseau a bine. Eu eram îndrăgostită în clasa a IV-a, '88/'89 de Flavius, iar el mi-a atras atenţia că nu e bine ce fac. Adică, faptul că ascultam Vocea Americii şi Europa liberă cu pârâituri trebuia, cică, să fie recunoscut şoptit, pe la colţuri, nu în gura mare să audă toată clasa şi să ne fie create în mod gratuit probleme de coloratură politică. Am ţinut cont de sfatul lui...pentru că îmi plăcea de el...Aha...deci eu sunt o şantajabilă sentimental...offf...am ajuns la vârsta asta ca să-mi dau seama, scriind, de slăbiciunile mele. Dar, acum îmi dau seama de când îmi place Queen şi Freddy Mercury, pe care l-am ascultat la Vocea Americii...de prin anii '85/'86, deci acum 26-27 de ani...:)! Se cere postată prima melodie care mi-a suscitat simţurile, deşi nu ştiam o boabă de engleză...ideea am descopeit-o mai târziu...

Radio Europa Liberă a dat primul semnal că se întâmplă ceva cu România. Ascultam împreună cu bunica în 17 şi 18 decembrie 1989 ce face Timişoara. Şi brusc, conştiinţa mi-a spus..."N-o să mai trebuiască să nu te lauzi în şoaptă că asculţi în familie posturile de radio interzise!" Ce mă interesa pe mine atunci...era un fior de libertate jinduită de un copil lăudăros.

Tata ne trimisese la bunica, pe str. Siretului cu ocazia revoluţiei. Nu era bine să stai în gura lupului cu nişte copii năzdrăvani. Nici bunicii, săraca de ea, nu i-a fost uşor, dar a ştiut să gestioneze bine situaţia. În 21 decembrie seara, pe la ora 21, a trecut prin faţa geamului nostru coloana de manifestanţi, solidari cu Timişoara, erau mii şi mii şi strigau din toate puterile Sibiu - Timişoara şi mâine-n toată ţara! Mă înfior numai când îmi amintesc momentul în care noi (io cu frai-mio) am strigat la mama şi bunica: "Hai să ieşim, hai să mergem cu oamenii, uitaţi-vă ce mulţi sunt!". Nu ne-au lăsat, dar ne-am fcut un plan secret pentru a doua zi, când mama a plecat la servici de dimineaţă (la Spital). Pe la ora 9 i-am zis bunicii că noi plecăm până la alimentara din colţul străzii, că era ziua în care veneau portocalele. [Apropo, să vă zic un banc vechi cu care iar mă lăudam că-l ştiu. Întrebare: Ştii care e cel mai sărac arab din România? Răspuns: ALI MEN TARA!...era banc de haz de necaz] Nu ne-a lăsat, ne-a încuiat în apartament, a scos cheia din uşa şi ne spus că a început Revoluţia, că oamenii mor, că armata a început să tragă...ceea ce nu era deloc departe de adevăr...pentru că rafalele de automate începuseră să se audă dinspre Calea Dumbrăvii de dimineţă devreme. Ok, minţile noastre de copii neascultători au mai copt una...planul de evadare. Am scos cearceafurile lu' bunica de prin dulapuri, le-am înnodat bine (sau cum am putut:) şi când am terminat această operaţiune, care ar fi avut, dacă reuşea, ca primă consecinţă eliberarea nostră din casă, de pe balconul de la primul etaj, direct pe pământul în curs de eliberare de comunism, a venit bunica şi ne-a prins.

A reuşit să ne stăpânească şi să ne prostească să ne jucăm de-a vânzătorii toată revoluţia...io în debara, Alexandru în camera mică...Mama rămăsese blocată la spital...din 22 până în 24 la ora 17. Tata umbla teleleu prin zona de foc din our neighbourhood de pe Lilly Paneth...la Miliţie/Poliţie...era confundat cu un terorist, pentru că făcea nazuri la perchiziţiile Gărzilor Patriotice, proaspăt înfiinţate, care se bazau în principal pe zvonistică, era să fie împuşcat, dacă ar fi fost şi văzut, de bucătarul lu' Nicu, care cu un pistol-mitraliară trecea în fugă pe sub geamul nostru care dădea în curte şi se retrăgea din zona primejdioasă, prin grădinile care dădeau spre strada Gimnasticii, apoi şi-a reluat serviciul prin 26 decembrie, la Staţia de Salvare...

Anul nou 1990 a venit cu multă speranţă pentru România, care a scăpat de comunism...haha...ce glumă proastă! Dar despre partea de neo-comunism...permiteţi-mi să scriu altă dată...

ps...tot în ianurie '90 am mai primit o veste tristă, miliţianul cel mai bun, cel mai tăcut, cel mai amabil, de care îmi era cel mai tare drag, dl. Severin a fost descoperit de tata, în acele zile, la morga Spitalului Judeţean Sibiu. Murise, într-una dintre situaţiile cele mai neclare ale evenimentului, când, probabil tot după principiul răspândirii de informaţii false, miliţianii au ieşit din sediul lor şi au dorit să se alăture armatei, de vis-a-vis, care i-a secerat...Victime colaterale ale greşelilor umane! Cum se întâmplă întotdeauna!

pps ...dar...