29.11.11

Bombardată & bombardatoare


...dimineața de astăzi m-a adus și pe mine la muzeu, a se înțelege servici:). A nu se confunda cu scârbici, cuvânt din argoul de baltă al cvasi nesatisfăcuților, total nepotrivit cu firea și principiile mele. Fain deci! Lucky Strike-ul, espressou' & Don't stop me now-u' de rigoare, apoi organizări cu tot tacâmul. A se subînțelege că mă refer la team building-uri...în Muzeul în aer liber, ateliere de meșteșuguri tradiționale, contracte tarifate, împărțiri logistice...N-am chef să scriu detalii și nici nu cred că e cazul, deontologic vorbind. 
Totuși, rețeaua telefonică internă mi-a fost la picioare când minții mele crețe îi mai scăpăra câte-o idee întrebătoare pentru personalul cifrelor și a numerelor din instituție. Răspunsurile au venit rând pe rând, concomitent cu înroșirea firului, fie ele pozitive, birocratice, drăgălașe, concluzive eccetera ș.a.m.d. Totuși contractul a fost făcut & trimis la client, Eliza nu a fost stopată...decât de lăsarea întunericului, și, într-un oarecare fel, de o namilă stufoasă, care ne este nouă, românilor, mereu aproape...Miss Bureaucracy...Dar, am dovedit-o, într-un final...Am lăsat și eu de la mine, s-a îndurat și ea să îmi arate, în ciuda celor scrise, calea cea mai ușoară...Comuniune de succes, ce mai....?!?:)
Ca și încununare a succesului, pe la 3 fără ceva primesc un banc pe mess....Hai, hai...spuneti-mi că pierd timpul, dacă vă dă mâna...Da, recunosc, am pierdut 10 minute cu trimiterea lui către ale numerelor slujitoare...

În prima zi, Dumnezeu a creat soarele, 
așa că Diavolul a contraatacat și a creat arsurile solare. 
În a doua zi, Dumnezeu a creat sexul. 
Drept răspuns, Diavolul a creat căsătoria. 
În a treia zi, Dumnezeu a creat un economist.  
Aici i-a fost mai greu Diavolului, dar după ce a stat și s-a gândit mult, a draqu' de mult, 
Diavolul a creat un al doilea economist...

 ...cu hohotele de râs, cu postarea prezentă spontan la apel și fotografiatul ultimei frunze galbene din teiul din fața muzeului, gest provenit din dorința de a mă rupe, într-un mod cât de cât relaxant și motivațional, din meandrele crude ale crizei total economice, dacă nu cumva...Dar, aici mă opresc pentru că risc s-o dau în bălării, mult mai crunte..

Ultima frunză galbenă a teiului din fața muzeului la 29 noiembrie 2011, deontologic greșită :D!





27.11.11

Şoarecii vieţii mele...


...au fost câţiva, dar doar trei dintre ei mi-au rămas printre amintiri.

Primul n-are nume! Pentru că amândoi, şi eu, şi el eram mici...Eu aveam vreo opt ani şi nu eram încă obsedată să-mi pun amprenta nominală peste tot, iar el vreo patru centimetri:). Era un şoricel încă neexperimentat în ale vieţii şi a stresat, cu simpla lui prezenţă, o familie întreagă (bunic, bunică, mamă, tată, şi copii...ăştia eram noi, io cu cu frai-mio), plus motanul din vecini, dragu' de Teddy, tigrat, dar şi el puiuţ. Dar Teddy a fost cel câştigat...după acţiunea lu' tata care, atât de tare l-o speriat pe bietu' şoricuţ, încât l-o făcut să se caţere pe pereţi...De fapt, pe peretele exterior al casei albe în care stăteau bunicii mei, pe strada Grigore Alexandrescu. Tata, mare pişicher, l-a avut astfel în vizor, a pregătit teul lu' bunica, care avea vreo doi metri, l-a agăţat, cu dexteritate, pe alpinistul neutilitar şi l-a trântit pe terasă. Ca urmare, nefiind pisică cu nouă vieţi, bietului şoricel i s-a dăruit mai mult nolens  decât volens obştescul sfârşit. Cadavrul proaspăt a fost oferit pe un platou cvasi-curat (de fapt, capacul de metal al coşului de gunoi din grădină) pisicului nostru preferat...pentru impulsionare şi aducere aminte.
Al doilea era italian şi îl chema Pietro! Mi-a fript vreo 14 zile din sejurul de 78 de zile pe care l-am petrecut în Italia, la San Felice Circeo. (Imagine preluată "din staţiune:)") Să fim înţeleşi, nu a fost deloc concediu...a fost muncă serioasă, de la stresantă & grea, la foarte stresantă...Dar, a meritat! Cu banii câştigaţi educând/dresând îngrijind o bătrânică mi-am plătit masterul...Iarăşi rămân datoare...cu poveşti din Italia...Pe prima o scriu acum, scurt/2 şi se numeşte: Pietro, coşmar de eliză. Oai ce greu e, că n-am acum timp să recreez atmosfera, să explic cu lux de amănunte premisele apariţiei lui Pietro în viaţa mea...dar, totuşi, merită o încercare:
Localizare & decor: Italia, San Felice Circeo, la mijlocul distanţei dintre Roma şi Napoli, staţiune pe malul Mării Tireniene. Acţiunea se petrece într-o casă faină de piatră, aflată în mijlocul unei grădini cu de toate (pe care o udam eu zilnic, la crepuscul:): roşii, dovlecei, castraveţi, smochini, lămâi, portocali şi o groază de flori atât de frumoase încât nu-mi dădeam seama că muncesc. Oricum, stropirea plantelor mi-era cea mai uşoara şi relaxantă misiune a zilei. Din acest paradis luxuriant, tot la câteva zile, se aciuau la răcoarea din casă diverse vietăţi obosite de căldură, de care eu mă speriam şi baba bătrâna (care avea 78 de ani şi suferea de depresie) râdea de mine. Frica mea a căpătat cote maxime atunci când i-a fost asociată scârba...şi toate fazele ălea de "bleac..igitt..." şi alte interjecţii, pentru că prin bucătărie a început să-şi facă veacul un şoarece. Imediat a primit numele de Pietro şi au început încercările mele de a-i stopa flendureala.Da, recunosc, am încercat şi Metoda Mătura. N-a mers...Am trecut la Faza Clucsa, dar Pietro era uns cu toate alifiile sau nu+i plăcea marca de caşcaval ales ca momeală...nu-i mai ţin minte numele...au trecut de atunci şapte ani. La rând a urmat Sistemul Castronul sprijinit de-o Nucă...Pietro a simţit capcana, iar mozzarella a rămas neatinsă. Finalul mult-aşteptat a venit într-o noapte, era mai-mai să plâng pentru sfârşitu-i urât şi sadic...off:(. Am uns o bucată de gresie cu lipici special de prins şoricei, iar în mijlocul cercului trasat i-am lăsat mâncare bună...fină...şi am ascuns cursa sub dulap. Ultima lui cină a fost PARMEZANUL fatal. L-am găsit încă viu, zgomotos, chiţăitor, cu durere în glăscior...M-am dus la babă cu bucata de gresie cu tot cu prizonierul ei, tristă, mohorâtă....Baba râdea...
Şoarecele No 3 a fost sibian, s-a numit Pablo...[nume dat în amintirea Pietro-ului decedat în 2004]. A fost un şoarece cult & avid de informaţii, dintr-o bucată, cu gusturi alese, rodea prin 2008 doar lucrări de istorie a culturii şi civilizaţiei, pentru că al său domiciliu şi-l stabilise în căsuţa mea din Dumbravă, Centrul de Informare al Turiştilor. Ca să-i dovedesc existenţa i-am lăsat  într-o seară un măr frumos la mine pe birou. L-am găsit, a doua zi, ronţăit. Antidotul lui Pablo a fost Milo, motanul din vecini a lui Titus Steel, de la lac...Aşa şoarece, aşa motan...Gusturi fine, culţi amândoi, iubitori de aventuri turistice...şi ştiinţifice...Milo şi-a petrecut o noapte feroce în căsuţă...Am găsit vederile, cărţile şi pliantele împrăştiate cu gust pe podea...Iar semnul victoriei supreme au fost cele trei picături de sânge de sub scaunul meu, replică maramureşeană.

Milo, înainte de a-mi fi erou, la şedinţa foto care i-a fost dedicată!

PS...postarea asta mi-a apărut pe blog apud o idee de-a lui Tudor pusă pe Facebook. Citez: Astăzi sunt în vecini la vânătoare de şoareci. Au auzit c-am mai prins eu, ameţindu-i cu mătura în cap, dar acum sunt prin perete. Cum mă-sa să scăpăm de ei? Ceva idei?

18.11.11

WWF, AIOS şi ce a mai rămas din pădurile seculare..





 
 vă invită să vă implicaţi într-o campanie evidentă şi esenţială pentru viaţă...mai multe detalii în prezentarea următoare.

COMUNICAT DE PRESĂ

Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu s-a alăturat WWF România în susţinerea campaniei Salvaţi pădurile virgine!
În acest sens, voluntarii AIOS vor fi sâmbătă şi duminică prezenţi în Sibiu Shopping City, între orele 17.00 – 22.00, pentru a convinge sibienii să semneze pentru promovarea legii pădurilor virgine. Sibienii vor putea vota pe tabelele voluntarilor noştri, fie direct pe site-ul www.padurivirgine.ro, AIOS oferindu-vă şi această posibilitate în cele două zile în care vom fi prezenţi în Sibiu Shopping City. Coordonatorii AIOS pentru acestă campanie sunt domnii. Alin Bratu şi Tudor Şt. Popa, precum şi domnişoara Gyongye Takacs.
”Suntem onoraţi că am fost aleşi de către WWF – cea mai importantă organizaţie nonguvernamentală de mediu din lume – de a promova această campanie la nivelul judeţului Sibiu. Încă odată, munca şi realizările asociaţiei noastre sunt recunoscute de către marii actori din acest câmp activ al societăţii. Ideea WWF România este una inspirată, necesară şi ne vom implica cu speranţa că această lege va fi adoptată în România.” a declarat dl. Răzvan Pop, preşedintele Asociaţei pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu.
WWF România îşi propune prin această campanie să pună sub protecţie ultimele păduri virgine din România. Pe 24 octombrie 2011, WWF România a lansat, alături de ambasadorii şi susţinătorii organizaţiei, campania Salvaţi pădurile virgine!, cu scopul de a pune sub protecţie cele 250.000 de hectare de păduri virgine din ţara noastră, printre ultimele din Europa. Peste 80% dintre pădurile virgine din România nu au, în prezent, nicio formă de protecţie şi sunt în pericolul de a fi distruse în mod legal.

”Am iniţiat această campanie cu scopul de a arăta că vocile oamenilor şi implicarea lor pot crea o finalitate fericită, chiar şi în ţara noastră. Discuţiile sunt încurajatoare, ne bucurăm de deschiderea autorităţilor, dar avem nevoie de cele 100.000 de semnături şi de şi mai multă implicare, ca să ne asigurăm că această campanie va avea o finalitate concretă, şi anume  asigurarea protecţiei integrale a tuturor pădurilor virgine din România”, a declarat Magor Csibi, Director WWF România.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pentru detalii legate de acest proiect:



Sunt sigură că vreţi mai multe informaţii, iar internetul aka prieten la nevoie ni le dă pe tavă, pardon, pe desktop aici: Păduri Virgine.
Deci, vă dau întâlnire la Sibiu Shopping City, sâmbătă & duminică, între orele 17.00 - 22.00.
Sper ca sfetnicul bun, care este noaptea, să vă convingă de evidenţa implicării voastre! Mă bazez pe noapte:), dar, mai ales pe voi! 

Pădurea Dumbrava, Muzeul în aer liber, foto: 18.11.2011 q.e.d.



15.11.11

Vrabia Audi visează...



...în secret, 
în soare de toamnă târzie, 
în Piaţa Mică, 
la poalele Turnului Sfatului din fundal, 
reflectat în capota propriei reverii.:)
ps...sau e vrăbioi?



13.11.11

Mandarinul miraculos m-a trimis la shopping...



...că mi se făcuse oricum sete de ceva bun, natural, încă de la City Beat-ul anterior. Fuga, fuga, după un Lucky, bine savurat, dar care m-a însetat şi mai dihai, încât singura soluţie îmi păreau a fi mandarinele...Am ajuns înainte de închiderea supemarket-ului vizat, în prealabil, iar când speranţa de a mă lovi vizual portocaliul fraged al fructelor dorite era cât pe ce să-şi dea obştescul sfârşit, le-am văzut, dar nu iu...iar mă laud! Mulţumesc, Mireca! - mandarine galbene, mandarine turceşti, un leu şi vreo douăş' de bani, ioi, ce gustoase!...:). Şi, vă puteţi închipui, a cui e vina unei asemenea dorinţe? Am auzit "nu-uri", în ecou? Aaaa, şi un "da" timid...cred că era al meu:)...Vina este a polisemantismului!
Nu mă mai întind cu vorba scrisul...pentru că mi-am depăşit cu 13 minute ora de culcare...dar, neapărat să mergeţi la spectacolele Teatrului de Balet Sibiu, pentru că bucuria dansului, ritmurile sonore remarcabile, talentul balerinilor, ingeniozitatea regizorilor, pasiunea, într-un cuvânt [pe care o slăvesc cu fiecare ocazie în care o surprind şi mi-e tare aproape de suflet] sunt cauzatoare de energie pură, mai puternică că orice vitamină. Bine, m-aţi prins, nu mi-a ţinut de sete...!
[fotografia este preluată din ziarul Observator de Constanţa]

[Rămân datoare cu 11.11.2011...şi alte povestiri.:)]



6.11.11

Nu şi-a (sur)prins centenarul...Bunica (9.04.1911 - 6.11.1999)


...dar anii ei,  toţi cei 88, au fost trăiţi cu folos, iar eu, Irina, în calitatea-mi de nepoată, i-am moştenit numele şi am rămas cu amintirile, cu dorinţa şi cu nevoia, foarte rar mărturisite, de a-mi fi în continuare alături, de a-mi răspunde la întrebări, ca de la adult la adult :D, de a supăra-o (cum am făcut-o de multe ori) pentru că, mai apoi, să urmeze împăcarea în jurul unei chisele cu dulceaţă de trandafir sau a unui bol cu budincă de tăieţei, cum numai ea ştia să facă, sau unei farfurii pline ochi cu găluşte de prune sau...Mi-e dor! (Am o poză la birou cu mine şi bunica...primul lucru pe care o să-l fac luni va fi s-o scanez şi s-o postez aici...) 


Ieee...am găsit alta, acasă, am potrivit-o bine pe cuvertura patului meu, mi-am scos doi dintre acumulatori, care erau la încărcat, am fotografiat-o şi, zău, dacă n-a înviat bunica, pentru câteva clipe. Era la ziua ei. în 9 aprilie 1991...ea - 8 decenii, eu unul plus 3 ani (apropo, m-am schimbat mult...:P?), iar Alexandru, frăţucul meu, încă nu avea 11 ani.

Amintiri? Da...şi bune, şi rele! 
Una rea, dar bună:)! Pe la 5 anişori ai mei, bunica m-a dezvăţat de un obicei pe care mă îndărătniceam să-l promovez. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă, într-o manieră pe care nu am văzut-o la nici un copil, cu nasul înconjurat de degetul arătător...de-asta, cred eu, că nasul meu a rămas mititel...:D. Iar bunica mi-a zis, arătând spre banca verde, din curte [apropo, bunicii mei stăteau pe o stradă în Parcul Sub Arini, la casă faină, cu grădină]: Când o să te măriţi şi o să fii frumoasă în rochia albă de mireasă, o să îţi vină să-ţi sugi degetul, te vei ascunde sub o bancă la fel ca asta, îţi vei lăsa invitaţii de izbelişte şi o să te faci de ruşine. Şi mi-a bătut obrazul...dar nasul meu şi-a păstrat forma dată de această deprindere copilărească, dusă la extrem.
Şi încă una rea, bună, dar, de fapt, foarte rea. În 6 noiembrie 1999, bunica era pe ducă, la noi acasă, pe Lilly Paneth, Alexandru era la patul ei, noi eram în bucătărie....se deschide uşa şi Alexandru spune: Cred că a murit bunica. [printre sughiţuri de plâns] Io m-am repezit în camera ei, am văzut că nu mai mişcă, am început s-o trag de mâini şi să strig: Bunica, bunica, trezeşte-te! Trezeşte-te! Scoală-te! Nu muriiiii...Am zis plângând. Tata, care venise imediat după mine, a continuat: Las-o în pace! Nu mai face atât teatru'! Că tu n-ai iubit-o niciodată!...[am fost în pauză....de cimitir & şedinţă foto în ton cu comemorarea de astăzi...continui.]
Atât de tare m-au durut cuvintele lui, spuse la supărare, încât m-am decis să nu mai plâng acasă, să fiu acuzată de prefăcătorie, ci altundeva...printre prieteni. Soarta a făcut ca în seara aceea să fiu invitată la Andrei K. (Dumnezeu să-l ierte şi pe el), la un carnaval, împreună cu ARTcaffiştii...Mintea mea, veche, în acel moment, doar de 21 de ani:), a găsit soluţia trăirii cu intensitate maximă a morţii bunicii mele dragi. Intensitate, a se înţelege turmentare voită prin amestecul licorilor: cognac, vin, bere, ţuică, şampanie, dar şi pălincă, whisky, vodcă. Am avut parte de un alt 1st time al vieţii mele...prima beţie adevărată, de prea multă supărare şi tristeţe. Mă bucur însă că Andrei şi prietenii mei mi-au fost alături (Ema, Felix, Cipi ş.a.), pe când dacă aş fi rămas acasă ar fi fost în pericol letal relaţia tată-fiică. După două zile m-am trezit....la înmormântare.
Nu mă acuzaţi de cinism! Dar, dacă credeţi că am nevoie de muştruluială, nu vă abţineţi!

ps...împreună cu bunica am văzut filmul care a rămas preferatul meu şi în ziua de astăzi: Parfum de femeie. I-a plăcut şi lu' bunica. Ne-am uitat la el şi în reluare:)!







1.11.11

Foame de bani...la propriu...




...am plecat de dimineaţă la servici...ioi...cu taxiul. Se mai întâmplă:(...[aproape zilnic, de fapt]. Mi-am pregătit bănuţii, să-i dau şoferului fix...6 lei (atât e cursa dimineata...că seara când mă întorc, iau autobuzul 2). Dar, surpriză, bancnota de 5 lei, apărută în portofelul meu, de la restu' trecut, probabil de la Billa sau Go in sau ...nu mai ţin minte, era ciopârţită puţin. Instinctiv, m-am găndit: "E urâtă, sper să nu observe domnul şofer neregulalitatea. I-o pasez pe furiş." Mentalitate de om oamă vicleană şi, totodată, o ţâr' nesimţită. Îmi declar aceste apelative care nu-mi fac cinste deloc, tocmai, ca prin fraza următoare, să le demontez semnificaţia.
V-aţi prins, m-am abţinut de la inocenta răutate, pentru că nu mi-a dat pace întrebarea: "Oare cum draqu' a fost ruptă bancnota atât de neuniform? Poate cuiva i-o fi fost foame." Şi am continuat: "Lasă că mă duc la birou şi îi fac o poză, s-o pun pe blog...ca şi curiozitate simplistă, dar şoadă, plus că pot să-i întreb şi pe colegi să-şi dea şi ei cu părerea despre originea imperfecţiunii."
Şi acum, ce credeţi că a fost: 1. un şoricel; 2. o gâză înfometată (şi dacă alegeţi răspunsul doi, am nevoie şi de specia insectei:) sau 3. un copilaş mult prea activ şi curios de puterea propriilor dinţişori versus tăria biletului de bancă, căruia George Enescu îî este frontispiciu?

Până vă gândiţi să-mi găsiţi/scrieţi explicaţiile (plauzibile sau dimpotrivă neverosimile:P), haideţi să ascultăm un cântecel...cam prea transparent...:D