Şoarecii vieţii mele...

...au fost câţiva, dar doar trei dintre ei mi-au rămas printre amintiri.

Primul n-are nume! Pentru că amândoi, şi eu, şi el eram mici...Eu aveam vreo opt ani şi nu eram încă obsedată să-mi pun amprenta nominală peste tot, iar el vreo patru centimetri:). Era un şoricel încă neexperimentat în ale vieţii şi a stresat, cu simpla lui prezenţă, o familie întreagă (bunic, bunică, mamă, tată, şi copii...ăştia eram noi, io cu cu frai-mio), plus motanul din vecini, dragu' de Teddy, tigrat, dar şi el puiuţ. Dar Teddy a fost cel câştigat...după acţiunea lu' tata care, atât de tare l-o speriat pe bietu' şoricuţ, încât l-o făcut să se caţere pe pereţi...De fapt, pe peretele exterior al casei albe în care stăteau bunicii mei, pe strada Grigore Alexandrescu. Tata, mare pişicher, l-a avut astfel în vizor, a pregătit teul lu' bunica, care avea vreo doi metri, l-a agăţat, cu dexteritate, pe alpinistul neutilitar şi l-a trântit pe terasă. Ca urmare, nefiind pisică cu nouă vieţi, bietului şoricel i s-a dăruit mai mult nolens  decât volens obştescul sfârşit. Cadavrul proaspăt a fost oferit pe un platou cvasi-curat (de fapt, capacul de metal al coşului de gunoi din grădină) pisicului nostru preferat...pentru impulsionare şi aducere aminte.

Al doilea era italian şi îl chema Pietro! Mi-a fript vreo 14 zile din sejurul de 78 de zile pe care l-am petrecut în Italia, la San Felice Circeo. (Imagine preluată "din staţiune:)") Să fim înţeleşi, nu a fost deloc concediu...a fost muncă serioasă, de la stresantă & grea, la foarte stresantă...Dar, a meritat! Cu banii câştigaţi educând/dresând îngrijind o bătrânică mi-am plătit masterul...Iarăşi rămân datoare...cu poveşti din Italia...Pe prima o scriu acum, scurt/2 şi se numeşte: Pietro, coşmar de eliză. Oai ce greu e, că n-am acum timp să recreez atmosfera, să explic cu lux de amănunte premisele apariţiei lui Pietro în viaţa mea...dar, totuşi, merită o încercare:

Localizare & decor: Italia, San Felice Circeo, la mijlocul distanţei dintre Roma şi Napoli, staţiune pe malul Mării Tireniene. Acţiunea se petrece într-o casă faină de piatră, aflată în mijlocul unei grădini cu de toate (pe care o udam eu zilnic, la crepuscul:): roşii, dovlecei, castraveţi, smochini, lămâi, portocali şi o groază de flori atât de frumoase încât nu-mi dădeam seama că muncesc. Oricum, stropirea plantelor mi-era cea mai uşoara şi relaxantă misiune a zilei. Din acest paradis luxuriant, tot la câteva zile, se aciuau la răcoarea din casă diverse vietăţi obosite de căldură, de care eu mă speriam şi baba bătrâna (care avea 78 de ani şi suferea de depresie) râdea de mine. Frica mea a căpătat cote maxime atunci când i-a fost asociată scârba...şi toate fazele ălea de "bleac..igitt..." şi alte interjecţii, pentru că prin bucătărie a început să-şi facă veacul un şoarece. Imediat a primit numele de Pietro şi au început încercările mele de a-i stopa flendureala.Da, recunosc, am încercat şi Metoda Mătura. N-a mers...Am trecut la Faza Clucsa, dar Pietro era uns cu toate alifiile sau nu+i plăcea marca de caşcaval ales ca momeală...nu-i mai ţin minte numele...au trecut de atunci şapte ani. La rând a urmat Sistemul Castronul sprijinit de-o Nucă...Pietro a simţit capcana, iar mozzarella a rămas neatinsă. Finalul mult-aşteptat a venit într-o noapte, era mai-mai să plâng pentru sfârşitu-i urât şi sadic...off:(. Am uns o bucată de gresie cu lipici special de prins şoricei, iar în mijlocul cercului trasat i-am lăsat mâncare bună...fină...şi am ascuns cursa sub dulap. Ultima lui cină a fost PARMEZANUL fatal. L-am găsit încă viu, zgomotos, chiţăitor, cu durere în glăscior...M-am dus la babă cu bucata de gresie cu tot cu prizonierul ei, tristă, mohorâtă....Baba râdea...

Şoarecele No 3 a fost sibian, s-a numit Pablo...[nume dat în amintirea Pietro-ului decedat în 2004]. A fost un şoarece cult & avid de informaţii, dintr-o bucată, cu gusturi alese, rodea prin 2008 doar lucrări de istorie a culturii şi civilizaţiei, pentru că al său domiciliu şi-l stabilise în căsuţa mea din Dumbravă, Centrul de Informare al Turiştilor. Ca să-i dovedesc existenţa i-am lăsat  într-o seară un măr frumos la mine pe birou. L-am găsit, a doua zi, ronţăit. Antidotul lui Pablo a fost Milo, motanul din vecini a lui Titus Steel, de la lac...Aşa şoarece, aşa motan...Gusturi fine, culţi amândoi, iubitori de aventuri turistice...şi ştiinţifice...Milo şi-a petrecut o noapte feroce în căsuţă...Am găsit vederile, cărţile şi pliantele împrăştiate cu gust pe podea...Iar semnul victoriei supreme au fost cele trei picături de sânge de sub scaunul meu, replică maramureşeană.

Milo, înainte de a-mi fi erou, la şedinţa foto care i-a fost dedicată!

PS...postarea asta mi-a apărut pe blog apud o idee de-a lui Tudor pusă pe Facebook. Citez: Astăzi sunt în vecini la vânătoare de şoareci. Au auzit c-am mai prins eu, ameţindu-i cu mătura în cap, dar acum sunt prin perete. Cum mă-sa să scăpăm de ei? Ceva idei?