19.9.09

Ianuarie, noaptea...


A sosit acel moment al vietii mele, in care trebuie, simt nevoie sa ma destainui. Nu am mai scris demult, si de lene, dar principalul motiv cred ca a fost frica. Ultimul blog mi-e fost "Blestemul gumei de mestecat"...un post dragalash, nevinovat, plin de sperante in viitor si cred ca si in trecut, desi cu greu putem vorbi de cuvantul "sperante" la timpul trecut. Cine nu ma intelege, nu ma intelege, si gata. Eu stiu ca ceea ce scriu aici scriu in primul rand pentru mine...si abia dupa aceea pentru voi, cei care cititi. Eu imi scriu aici crampeie din viata, caut sa le analizez, sa le despic firu'n patru, sa le tratez cu starea sufleteasca necesara, dupa caz si sa le gasesc, eventual, solutii.

Asadar, in ultimile patru luni si ceva ...s-au intamplat multe. Nu am mai scris pentru ca, desi sunt vesela, optimista, super-activa, doritoare de momente hazlii create prin propria-mi actiune sau a altora (pentru care le multumesc), am aflat ceva nou despre mine. Ceva care nu ma mai lasa sa-mi traiesc viata, asa cum obisnuiam pana in acel septembrie fatidic al anului 2008, chiar inainte sa plec in Anglia. Ceva ce ma scoate din sarite, ceva ce eu nu inteleg, nu e logic, nu-i gasesc raspunsul si nu stiu solutia. A inceput in ianurie 2007...cand am scris blogurile de spital, diagnosticul a venit abia acum, m-a lovit in moalele capului, precum soarele din desert pe Lawrence al Arabiei. Inca nu stiu cat de grav este, nu mor inca..decat in 2012 (cand am auzit ca lumea noastra sa sfarseste, cica ..., de fapt nu ma intereseaza precum par de interesata). Deci, astept pe zi ce trece un neprevazut negativ, care sper sa nu mai apara niciodata...si tot asteptand, tot asteptand rezolv probleme, gasesc solutii, ma misc repede (ca de obicei), ma intristez (ca in aceasta seara, de altfel, am baut doua beri si jumatate...si nu a fost decat un pas sa ...don't jump...sar intr-o stare vecina cu nelinistea, tristetea si neputerea ...si totusi ma simt foarte bine!). Si nu vreau sa se schimbe ceva, decat in bine! Am scris...gata, o las balta, mi-am facut datoria de onoare...Astazi, m-am simtit bine, dar...amintirile din facultate, amintirile din ultimii sapte ani + alte cateva amintiri m-au adus...in fata ta, si scriu...si as vrea sa ma opresc pentru ca sa ma joc...sa ma bucur de jucaria copilului care si-a pierdut brusc, in septembrie, starea de inconstienta....Doamne, cat imi placea! Acum sunt o prefacuta...dar tot eu sunt, ma mint pe mine si ma cred din adancul sufletului. Acum tot ce vreau este sa dorm....si sa ma joc. Si, maine dimineata sa ma trezesc, sa intarziu, ca de obicei, la serviciu, sa stau peste program, din inertie si sa fiu EU...(culmea, chiar reusesc cateodata...culmea, destul de des....culmea, putini isi dau seama ca m-am schimbat...culmea, ...nu mai am ce scrie!)

PS...trebuie notat totusi, am revenit la daci, nu mai au aceeasi consistenta ca la Costesti, in facultate, dar ma fac sa nu mai ma simt ...cvasi-datoare fata de ei si de visurile pe care eu mi le-am visat mie insami...atunci cand numaram cele 11 trepte ale sanctuarelor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu