Nu şi-a (sur)prins centenarul...Bunica (9.04.1911 - 6.11.1999)

...dar anii ei,  toţi cei 88, au fost trăiţi cu folos, iar eu, Irina, în calitatea-mi de nepoată, i-am moştenit numele şi am rămas cu amintirile, cu dorinţa şi cu nevoia, foarte rar mărturisite, de a-mi fi în continuare alături, de a-mi răspunde la întrebări, ca de la adult la adult :D, de a supăra-o (cum am făcut-o de multe ori) pentru că, mai apoi, să urmeze împăcarea în jurul unei chisele cu dulceaţă de trandafir sau a unui bol cu budincă de tăieţei, cum numai ea ştia să facă, sau unei farfurii pline ochi cu găluşte de prune sau...Mi-e dor! (Am o poză la birou cu mine şi bunica...primul lucru pe care o să-l fac luni va fi s-o scanez şi s-o postez aici...) 

Ieee...am găsit alta, acasă, am potrivit-o bine pe cuvertura patului meu, mi-am scos doi dintre acumulatori, care erau la încărcat, am fotografiat-o şi, zău, dacă n-a înviat bunica, pentru câteva clipe. Era la ziua ei. în 9 aprilie 1991...ea - 8 decenii, eu unul plus 3 ani (apropo, m-am schimbat mult...:P?), iar Alexandru, frăţucul meu, încă nu avea 11 ani.

Amintiri? Da...şi bune, şi rele! 

Una rea, dar bună:)! Pe la 5 anişori ai mei, bunica m-a dezvăţat de un obicei pe care mă îndărătniceam să-l promovez. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă, într-o manieră pe care nu am văzut-o la nici un copil, cu nasul înconjurat de degetul arătător...de-asta, cred eu, că nasul meu a rămas mititel...:D. Iar bunica mi-a zis, arătând spre banca verde, din curte [apropo, bunicii mei stăteau pe o stradă în Parcul Sub Arini, la casă faină, cu grădină]: Când o să te măriţi şi o să fii frumoasă în rochia albă de mireasă, o să îţi vină să-ţi sugi degetul, te vei ascunde sub o bancă la fel ca asta, îţi vei lăsa invitaţii de izbelişte şi o să te faci de ruşine. Şi mi-a bătut obrazul...dar nasul meu şi-a păstrat forma dată de această deprindere copilărească, dusă la extrem.

Şi încă una rea, bună, dar, de fapt, foarte rea. În 6 noiembrie 1999, bunica era pe ducă, la noi acasă, pe Lilly Paneth, Alexandru era la patul ei, noi eram în bucătărie....se deschide uşa şi Alexandru spune: Cred că a murit bunica. [printre sughiţuri de plâns] Io m-am repezit în camera ei, am văzut că nu mai mişcă, am început s-o trag de mâini şi să strig: Bunica, bunica, trezeşte-te! Trezeşte-te! Scoală-te! Nu muriiiii...Am zis plângând. Tata, care venise imediat după mine, a continuat: Las-o în pace! Nu mai face atât teatru'! Că tu n-ai iubit-o niciodată!...[am fost în pauză....de cimitir & şedinţă foto în ton cu comemorarea de astăzi...continui.]

Atât de tare m-au durut cuvintele lui, spuse la supărare, încât m-am decis să nu mai plâng acasă, să fiu acuzată de prefăcătorie, ci altundeva...printre prieteni. Soarta a făcut ca în seara aceea să fiu invitată la Andrei K. (Dumnezeu să-l ierte şi pe el), la un carnaval, împreună cu ARTcaffiştii...Mintea mea, veche, în acel moment, doar de 21 de ani:), a găsit soluţia trăirii cu intensitate maximă a morţii bunicii mele dragi. Intensitate, a se înţelege turmentare voită prin amestecul licorilor: cognac, vin, bere, ţuică, şampanie, dar şi pălincă, whisky, vodcă. Am avut parte de un alt 1st time al vieţii mele...prima beţie adevărată, de prea multă supărare şi tristeţe. Mă bucur însă că Andrei şi prietenii mei mi-au fost alături (Ema, Felix, Cipi ş.a.), pe când dacă aş fi rămas acasă ar fi fost în pericol letal relaţia tată-fiică. După două zile m-am trezit....la înmormântare.
Nu mă acuzaţi de cinism! Dar, dacă credeţi că am nevoie de muştruluială, nu vă abţineţi!

ps...împreună cu bunica am văzut filmul care a rămas preferatul meu şi în ziua de astăzi: Parfum de femeie. I-a plăcut şi lu' bunica. Ne-am uitat la el şi în reluare:)!