Mi-a placut Bucurestiul in toamna asta. Am trecut si pe langa un miting electoral...am crezut initial ca sunt sindicalisti. Eram departe, dar culoarea portocalie, m-a adus in fata adevarului si in fata cladirii Guvernului...cam putintei, cam linistiti, cam nehotarati. M-am uitat degeaba dupa ceva inedit, dupa ceva iesit din rutina marelui plictis si am considerat ca oamenii din metro vor fi mai interesanti. Nu mai interesanti ca cei din Gara de Nord, vanzatorul de ciocolata m-a convins, am cumparat si, nesatula, am si infulecat-o...In schimb, cel de parfumuri nu. S-a lovit de replica mea imperturbabila: " Mersi, dar eu nu cumpar parfumuri, le primesc cadou. Vrei sa imi faci si tu un cadou?" Neconvingandu-l mi-am continuat ciocolata, timp in care am dat un foc, apoi 1 leu unei fate de vreu 20 de ani, imbracata hippy, care nu mai avea bani de ajuns acasa. Cu leul ala, i-am dat si o mica lectie. Povestea super-scurtata a vacantei de vara cu ocazia, Sibiu-Bucuresti-Vama Veche-Sibiu cu nema bani de dat!
Mi-a placut si trenul, in primul rand pretul biletului, 9 lei Bucuresti-Ploiesti. In al doilea rand, faptul ca era personal, era plin, nu gaseai pic de loc...oameni amalgamati, pe scaune, culoare, intre vagoane, pe scari...dar simteam viata, zumzaiala, inca nu era febra gripei porcine. M-am asezat dara pe scarile ultimului vagon, intre etaje...si, pe nepusa masa, m-am trezit in gara Ploiestiului, unde o fata mica si un baiat mare ma asteptau, abtinandu-se de la fumat, spre deosebire de Eliza nestapanita, care a aparut, cu tigara in gura! Am stat 4 zile si un pic, am vorbit prea mult, poate am obosit...dar nu eu :P ! S-a cerut o silentio stampa, am dat-o, eu de la mine, dar nu a fost de ajuns. Nici tortul Anei nu a fost de ajuns, desi era urias, cu un gust minunat, o imbinare intre dulcele friscat (alt cuvant care nu exista...ura Eliza!), savoarea merelor coapte, zaharul ars si, parca, si o crema miam-miam de vanilie. Nu pot sa il descriu mai bine, decat ca pentru prima data in viata am facut indigestie, uitand lectia din clasa a II-a referitoare la cumpatare. Am dat gata felia de tort de o marime impresionanta in 4-5 minute. Eu nu sunt nestapanita cu mancarea (in rest, da), dar tortul asta mi-a venit de hac! LA MULTI ANI, Ana, fii sanatoasa, fericita, implinita si multe altele, pe care le stii si nu are rost sa le pun acum pe tapet :P !
Si Ploiestiul isi are cainii lui. In naratiunea de asta-seara avem doua personaje apartinand rasei canine. Primul este Cody, sau Coditza - al familiei - am avut placerea sa il cunosc inca de pe vremea cand calatorea, nu prea des, dar a fost de ajuns o data ca sa capat o mare simpatie pentru el, iar el o indiferenta pentru mine, de tip superior. Ne-am bucurat de revedere, chit ca Ana spune (si chiar are dreptate) ca lasa par. Asta e:)...viata e grea. Si aici imi vine sa rad in hohote, pentru ca imi amintesc de un prieten care, mi s-a plans, in mod repetat, de greutatea si stresul muncii in constructii...ca la inchisoare, fara prieteni, cu manelele, pe care le uraste, zburand in jurului lui, cu probleme iscate tot de el. Si aici, totusi mai am de adaugat ceva: "Bai, totul e sa ai cap, sa gasesti solutia corecta, optimismul si nebombanitul printre dinti la fiecare mica incercare a vietii!!!" Iar m-am pierdut. Asta e! Revin la urmatorul caine. E un caine frumos, batran, rautacios (asa zice lumea, eu nu am vazut asta pe propria-mi piele, nici n-as vrea, de fapt), alb (bine, aici s-au iscat mici discutii, eu il consider negru...ce, liberul arbitru nu se pune cand vrei sa alegi alta culoare pentru cainii colorati deja???). Hmmm...
Am stat mult in casa, am inceput din nou Procesul lui Kafka, nu l-am mai continuat, pentru ca nu mi-a fost imprumutat, iar lenea mea nu m-a lasat sa il caut in propria-mi casa, atunci cand m-am intors! Apoi, am mers la Casa Sporturilor, aflata intr-un parc cu lac si alei curate, rolleri si vata roz pe bat. Din pacate, toate usile erau incuiate, era duminica, prin efractie nu puteam intra, dar am vrut sa imi amintesc de copilarie, cand, locuind pe strada Lilly Paneth, mergeam des la coltul strazii unde se afla sala sportiva, ne urcam pe toate trambulinele, caii cu manere, barile de la paralele, barnele...nesupravegheati de nimeni (ce fain era de noi, fratii mult prea supravegheati de tata - acolo era libertatea noastra!)
Ana, te las cu bine! Si iti doresc mult mai binele!
Mi-a placut si trenul, in primul rand pretul biletului, 9 lei Bucuresti-Ploiesti. In al doilea rand, faptul ca era personal, era plin, nu gaseai pic de loc...oameni amalgamati, pe scaune, culoare, intre vagoane, pe scari...dar simteam viata, zumzaiala, inca nu era febra gripei porcine. M-am asezat dara pe scarile ultimului vagon, intre etaje...si, pe nepusa masa, m-am trezit in gara Ploiestiului, unde o fata mica si un baiat mare ma asteptau, abtinandu-se de la fumat, spre deosebire de Eliza nestapanita, care a aparut, cu tigara in gura! Am stat 4 zile si un pic, am vorbit prea mult, poate am obosit...dar nu eu :P ! S-a cerut o silentio stampa, am dat-o, eu de la mine, dar nu a fost de ajuns. Nici tortul Anei nu a fost de ajuns, desi era urias, cu un gust minunat, o imbinare intre dulcele friscat (alt cuvant care nu exista...ura Eliza!), savoarea merelor coapte, zaharul ars si, parca, si o crema miam-miam de vanilie. Nu pot sa il descriu mai bine, decat ca pentru prima data in viata am facut indigestie, uitand lectia din clasa a II-a referitoare la cumpatare. Am dat gata felia de tort de o marime impresionanta in 4-5 minute. Eu nu sunt nestapanita cu mancarea (in rest, da), dar tortul asta mi-a venit de hac! LA MULTI ANI, Ana, fii sanatoasa, fericita, implinita si multe altele, pe care le stii si nu are rost sa le pun acum pe tapet :P !
Si Ploiestiul isi are cainii lui. In naratiunea de asta-seara avem doua personaje apartinand rasei canine. Primul este Cody, sau Coditza - al familiei - am avut placerea sa il cunosc inca de pe vremea cand calatorea, nu prea des, dar a fost de ajuns o data ca sa capat o mare simpatie pentru el, iar el o indiferenta pentru mine, de tip superior. Ne-am bucurat de revedere, chit ca Ana spune (si chiar are dreptate) ca lasa par. Asta e:)...viata e grea. Si aici imi vine sa rad in hohote, pentru ca imi amintesc de un prieten care, mi s-a plans, in mod repetat, de greutatea si stresul muncii in constructii...ca la inchisoare, fara prieteni, cu manelele, pe care le uraste, zburand in jurului lui, cu probleme iscate tot de el. Si aici, totusi mai am de adaugat ceva: "Bai, totul e sa ai cap, sa gasesti solutia corecta, optimismul si nebombanitul printre dinti la fiecare mica incercare a vietii!!!" Iar m-am pierdut. Asta e! Revin la urmatorul caine. E un caine frumos, batran, rautacios (asa zice lumea, eu nu am vazut asta pe propria-mi piele, nici n-as vrea, de fapt), alb (bine, aici s-au iscat mici discutii, eu il consider negru...ce, liberul arbitru nu se pune cand vrei sa alegi alta culoare pentru cainii colorati deja???). Hmmm...
Am stat mult in casa, am inceput din nou Procesul lui Kafka, nu l-am mai continuat, pentru ca nu mi-a fost imprumutat, iar lenea mea nu m-a lasat sa il caut in propria-mi casa, atunci cand m-am intors! Apoi, am mers la Casa Sporturilor, aflata intr-un parc cu lac si alei curate, rolleri si vata roz pe bat. Din pacate, toate usile erau incuiate, era duminica, prin efractie nu puteam intra, dar am vrut sa imi amintesc de copilarie, cand, locuind pe strada Lilly Paneth, mergeam des la coltul strazii unde se afla sala sportiva, ne urcam pe toate trambulinele, caii cu manere, barile de la paralele, barnele...nesupravegheati de nimeni (ce fain era de noi, fratii mult prea supravegheati de tata - acolo era libertatea noastra!)
Ana, te las cu bine! Si iti doresc mult mai binele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu