Mă mir...ce e cu liniştea asta aici?

Oare doar eu o simt? De zile întregi mănânc ciocolată...dulce, faină, cu lapte, cu cremă aromatizată cu esenţă de rom. E prea linişte acum..dar, nu mă supăr..Aaa, ştiu de unde a început..de la mini-vacanţa de Crăciun cumulată cu Anul nou..Eu cred că nu sunt absolut normală..Dar, cine ar putea spună ce înseamnă normalitatea? Aberez..pentru că-mi vine să-mi mişc degetele pe tastatură, nu neapărat că aş avea ceva de transmis, ci vreau doar să-mi verific dexteritatea şi gradul de limpezime sau vâscozitate al umorii cerebrale. 

Pentru că de fapt liniştea neaşteptată îmi înlocuieşte neliniştile colecţionate cu sârg în ultimele luni, iar acum simt un flux care nu ştiu unde mă va duce...Hai să zic şi ceva ancorat în realitatea de curând încheiată, cu specificaţia că nu-i terminată şi, mai mult, va fi teribil de continuată...până în pânzele albe...Na, m-am răzgândit. Străfulgerare...mi-am amintit o poezie.

ROMANŢA IAHTURILOR

Ion Minulescu

Iahturile albe,

Iahturile roşii,

Iahturile negre,

Iahturile celor înfrăţiti cu marea,

Înfrătiţi cu vântul

Şi cu resemnarea —

Iahturile vieţii

Ancorară-n port

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

Iahturile albe ancorară-n dreapta,

Iahturile roşii ancorară-n stânga,

Iahturile negre ancorară-n mijloc.

Iahturile albe aduceau cu ele

Cântece şi-ovaţii,

Marşuri triumfale,

Pilde de-ndrăzneală şi de vitejie,

Toata chintesenţa unei generaţii,

Tot ce cânta glonţul,

Tot ce scrie spada —

Clipa ce-nfrăteşte

Sângele cu ploaia,

Rana cu zăpada.

Iahturile roşii aduceau cu ele

Vaiete şi lacrimi,

Flamuri sfâşiate,

Scuturi găurite,

Sabii ruginite

Şi armuri pătate

De noroi şi sânge,

Şi figuri schiloade,

Mute

Şi-ncruntate —

Mute ca sentinţa luptelor pierdute,

Triste ca fantoma gloriei defuncte.

Iahturile negre aduceau cu ele

Liniştea deplină,

Miros de tămâie,

De faclii de ceară

Şi de flori funebre,

Pe catarguri doua flamuri lungi de doliu

Şi pe bord stigmatul stinsului orgoliu.

Dar după trei zile

Şi după trei nopţi,

După trei apusuri

Şi trei răsărituri

Iahturile negre morţii-şi debarcară;

Pe când cele albe

Şi cu cele rosii

Ancorele grele greu le ridicară

Şi din port plecară

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

Încotro?

Spre care ţărmuri depărtate?

Încotro?

Spre care zări însângerate?

Încotro?

Spre care lupte-apropiate?

Unele spre dreapta,

Altele spre stânga,

Iahturile vieţii iarăşi au pornit

Dar în largul mării

Iahturile albe

Şi cu cele roşii,

Iahturile celor înfrăţiti cu marea,

Înfrăţiţi cu vântul

Şi cu resemnarea —

Iahturile vieţii

Naufragiară

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii!

E linişte iar. Puseul n-a trecut, amorţeala e omniprezentă, fizic vorbind, psihic, mă mai gândesc, mai am de tras două-trei săptămâni, perfuziile sunt terminate...toate cinci, acum mă grăbesc să-mi fac injecţia, repede-repede să apuc să citesc, în continuare, dar totuşi în ritm de festina lente Jocul de smarald a lui Ioan Petru Culianu.