Când m-am angajat la Muzeul ASTRA un profesor de la facultă mi-a spus: „Eliza, nu-ţi dau mai mult de 6 săptămâni la muzeu. Nu vei rezista ştiut fiind faptul că eşti o zăpăcită!”. Cred însă că efectul vorbelor a fost pentru mine unul motivaţional...:D, fără intenţia Profului:) şi fără conştientizarea lor de mine.
Cert este că vineri, 6 mai a.c. am împlinit 6 anişori la mine în muzeu...sunt o egoistă, o narcisisită şi o lipsită de modestie după cum răbufneşte din ceea ce am scris şi voi mai scrie aici pe blog. Mi-am dat seama că pentru mine personal muzeul constituie o sursă nesecată de satisfacţii...nu vorbesc de partea financiară...că sunt bugetară...mi-e mai mic cu 25%...a naibii treabă...şttt...pauză de înjurături la adresa guvernului & a prostiei româneşti...Sunt mult prea dure ca să fie scrise...chiar şi tăiat, precum obişniesc:).
Dar, cred că e cazul să-mi explic satisfacţia prin exemplul zilei de 6 mai 2011...pe care am sărbătorit-o prin muncă recreativă...pe placul meu...prinr-un team-building cu patru ateliere: pictură pe lemn, confecţionat măşti tradiţionale, olărit, dansuri populare şi vreo sută optzeci şi cinci de oaspeţi, în Muzeul în aer liber din Pădurea Dumbrava. Acestora li s-au alăturat caii (de fapt iepele Liberta şi Ioana) venite tocmai din Călăraşi de la Nana Farm Ville pentru o reprezentaţie în stil medieval...:)...oare cum mă nimereşte pe mine destinul fix cu ceea ce-mi place la nebunie?
Nu voi intra în detalii ... las pozele postate pe Facebook să vorbească în locul meu....:)!
Şi, gata, plec în concediul meu pe anul trecut...În Franţa! Ioi...mă apucă frica că nu ştiu franceză! Recunosc, frică absurdă...că ştiu că va fi tare fain!
Nu-mi voi respecta una dintre semi-inexistentele rigori ale stilului pe care mi le-am format spontan, de a amesteca scriitura aproximativ serioasă pe la acest blog cu cea cât de cât frivolă, pentru că de dimineaţă mi-o trăznit prin scăfârlie să-mi fac ordine printre hârţoage...şi nu m-am putu abţine să nu citesc fragmente din jurnalele mele....handwriting...L-am ales pe cel al anilor '99 - '01, pentru că îmi aminteam vag că ar putea să conţină încercările mele într-ale poeziei...:D Le-am luat pe rând, mi-a fost tare drag de mine, mai ales pentru faptul că io nu vroiam decât să-mi pun găndurile într-o formă-neformă...vroiam să-mi trăiesc la maxim simţirile...
De ce scriu acum despre aşa ceva...? Poate pentru că îmi este dor să simt...Doamne, deja devin prea personală...Acum le-am recitit...le postez...cu riscul de a ma simţi vulnerabilă...dar, nu contează, că-mi trece când îmi iau geaca de piele, pantalonii negri cu fermoare şi multe buzunare, vesta mea Canadian 4719 - OURDOOR SURVIVAL şi vârful de săgeată maghiară, replică a celor de evul mediu timpuriu şi gândurile combative.
Nu mă criticaţi...n-au rimă...nu sunt poezii...e ceea ce trăiam...
CICĂ, SENIN
Mă mir şi parcă nu mă mir
Şi simt şi parcă nu mai simt
De ce-i ala uşor să ştii că nu existi?
Roşesc, dar fruntea neagră e acolo
Une nici gânduri nu se-aud.
E chiar albastru cerul când lacrimi se închină?
În opt există viaţă ce sufletu-l stârneşte
Şi casele se schimbă şi frunze cad din tei.
Atunci, diurn se pierd îmbrăţişări-comori?
Lumina mi se-adună în colţuri, la ferestre.
Iar soarele se stinge sperând în viitor,
Căci roşu se preface-n negru sau în zbor?
Iar frunzele se-adună şi cresc în vijelie
Cu zgomot de maree spre lună urc, cobor...
Şi care e speranţa, când munţii-n avalanşă mor?
8.12.1999
DELOC
Suflet pustiu, de ce nu plângi
când ştii că vrei mirat să cerni nisipul lacrimii uscate?
Zig-zag-ul inimii-n bătaie nu-l auzi?
Eşti surd? Ţi-ai părăsit sălaşul?
Golit, lipsit de stropi-lumină,
furat de oaze primitoare ... stă pustiul.
Dintr-o suflare-n grabă ca tine s-a sleit,
iar dulcele-n curmală s-a stins nehotărât.
Fântâna e departe, tăcută-i emisfera,
ce zilnic, în rotire spre ce-a pierdut aleargă.
Dar zborul e strivit de prăbuşire.
Tăcerea, golul, setea, pustiul rezistă.
Dar inima nu. Deşi nu mai e tristă.
E DELOC.
19.12.1999
FUMAŢI-AŞ
Negru cu un nimb de aur
şi în raze de Saturn,
casa ce ne înfăşoară,
muza ce nu ne-nţelege
totul stă în suspendare.
Peste negru-n valuri roşii
orizontul se desprinde
şi ne lasă-n amăgirea noastră
de fiinţe prea cuminte.
Firişoare verzi de iarbă
cresc spre cerul prăbuşit,
îl ating, se duc departe-n orizontul reunit.
Albul peste tot se-ntinde, nu-l mai văd decât pe el
...ca o ceaţă ce preface munţii suri în nori de-oţel.
Fumul nostru-i împreună, iar scânteia-i e Lumină.
28.02.2000
TU
În turn norii se împing.
Deschid fereastra şi-i primesc,
şi-i strâng.
Şi-i simt în mine, nu-i resping
căci mă cuprind şi pot să-i plâng.
Şi mă apasă, şi-i ating
şi atingându-i, plâng arzând.
Dar ei mă sting dacă-i respir
şi mor de nori.
De nori murind...
04.03.2000
IOC
Speranţă? Râd...
Altceva...poate dragoste?
Deja se simte o schimbare...
Nu mai am putere să râd,
m-am înecat în râs...şi am murit.
05.06.2000
În concluzie...mi-e dor să simt...mă duc să-mi trag armura pe mine...bineînţeles nu înainte de a da cu bâta-n baltă...că mi-am amintit o fază cu armură...:D
...chiar dacă am armură:D...mai îmi iau o măsură de protecţie, în caz că va dispărea acest videoclip de pe youtube...şi vă dau link-ul site-ului exact, chiar de la creatorii RObotzi lor...Creative Monkeyz
Am şomat într-ale scrisului...probabil de-aia stă pe vine o minunaţie de depresie...uitasem că scrisul mi-aduce energia psihică. Sau poate m-am agitat în ultimele săptămâni prea mult, poate am avut prea multe, dar faine activităţi extra-muzeale până noaptea devreme:D...poate de vină e Paştele şi atmosfera intere(-stre)santă, dar totuşi mult prea liniştită, chiar apăsătoare de acasă...Ok, nu contează! Voi reveni cu amănunte...probabil doar fotografii pe Facebook de la două zile de naştere, un concert Guilty Lemon, o avantpremieră a la Kazza, o micuţă contribuţie la aranjarea unei expoziţii de pictură...covârşitoare pentru mine...Nu voi scrie foarte multe...Doar mulţumesc, Andrea! Iar pe voi vă invit să o trăiţi voi înşivă, vizitând-o în sala de expoziţii a Primăriei Sibiu până în 29 aprilie...deci, AMR...6 zile întregi...nu cred că va fi închisă de Paşti...
Apropo de expoziţie, mi-am amintit că prin clasa a XI-a...sau a X-a...sau a IX-a...am învăţat la literatură despre suprerealism...despre Tristan Tzara şi dadaism, despre Urmuz şi ale sale bileţele amestecate într-o pălărie...despre dicteul automat. În cazul meu, fiecare cuvinţel a fost extras dintr-o căciulă neagră de terorist, iar dicteu-mi automat a căpătat, în ciuda aparentului Absurd, conotaţii de critică social-politico-economică, de factură liceală...Ah...mi-am amintit...totuşi parcă eram într-a XII-a şi îmi iubeam liceul (de artă)!
Prin deșertul absurd al pădurii de zăpadă
Iar acum, un fapt îmbucurător: solfegiul, cântat cu capul în pungă, a dus la îndobitocirea generală. Astfel, cometele legănate de vânt s-au albit și s-a apreciat că mai bine joacă fotbal cu covrigi și cu mămăligă decât cu mingi. Curând însă, s-a dezlănțuit o înspăimântătoare crizantemă roșiatică, care i-a făcut pe oamenii mâncăcioși să râdă și să plângă.
Totodată, producția de savarine a crescut, devenind tot mai mov și mai frumoasă, încât, în biroul profesoarei de biologie, a început să fâșâie apocalipsa factorilor economici. S-a observat că nevoile țăranilor stau la cinematograf, iar sunetele boscorodite de ei se joacă de-a abracadabra.
Bineînteles că toate acestea sunt niște porcării copiate de un hoț tâmpit de pe coperta apei din vaza cu boboci de rață, iar liceul amestecat cu pescari și pixuri a fost ridicat la gradul de crustaceu-șef. Astfel, s-a făcut un bal de scrisori, la care elevii au băut miros de iarnă și au sculptat băieței și flori de papagal.
În concluzie: a fi pix nu miroase a liceu!
Un cuptor cu microunde
din Pădurea Gravitațională
ps...şi acum în ton cu acest suprarealism indus şi împreună cu traducerea cuvântului dada, din limba franceză şi care înseamnă căluţ:), permiteţi-mi să vă pun o întrebare...(în regim de plagiat după o sursă necunoscută) potrivită cu sărbătorile:
A fost o simplă discuţie, într-o simplă pauză de ţigară cauzată de un motiv extrem de simplu şi la ordinea zilei - banii. Aşadar, după câteva ore bune ocupate din plin cu devize, desfăşurătoare, termeni etnografici, contracte, icoane, telefoane, articole cu poze:D, rapoarte şi planuri, ouă încondeiate ş.a., relaxarea a venit prin fum, dar laitmotivul primei părţi a zilei, şi anume, banul...[ar merge şi pluralul], ne-a urmărit la locul de fumat, unde seriozitatea s-a estompat dintr-o dată, iar discuţia a alunecat taman în bălării...Încerc să redau dialogul, fără a dezvălui însă personajele aflate în discuţie şi nici pe cele care stăteau de vorbă:
- Voi afla cu siguranţă ce se întâmplă de fapt, cum se vor da banii şi despre ce sumă vorbim.
- Dar, întrebarea mea este când se vor da...înainte sau după?
- Păi va fi conform contractului...probabil după ca la curve...
- Nu e adevărat. Păi nu ştii expresia încetăţenită, pe care o ştiu de ani de zile, banii înainte, ca la curve. În nici un caz, prostituatele nu iau banii după prestaţie, poate doar dacă au plusat faţă de serviciile negociate iniţial.
- Ba nu, se ia în funcţie de timpul de derulare a activităţii.
- Nu cred, e cum zic io...e pe act, mai bine zis, după cifra sau numărul:D de elemente executate. Şi, poate, după gradul de dificultate...sau în funcţie de sporul de ruşine per perversiune. Lasă, că-mi pun pe blog un poll cu întrebarea asta...Înainte sau După?...Că noi oricum vorbim în totală necunoştinţă de cauză.
- Cum? Vrei să faci publică discuţia noastră...Păi nu ţi-e ruşine?
- De ce să-mi fie? E o pură curiozitate...vreau să aflu veridicitatea acestui stereotip...Iar, poate, cititorii mei au ceva experienţă de genul celei practicate şi pe la kilometrul 12, dacă ne gândim la Sibiu şi împrejurimile lui...şi răspunsurile nu vor întârzia să apară...sau poate am parte doar de pudici & inocenţi...hmm...nu ştiu.
Deci, am pus-o...întrebarea:D...Dar, până vă gândiţi voi dacă merită ori nu să i se dea un răspuns adevărat, să ne delectăm...sau nu [prea multe sau-uri...] cu o poveste marinărească cu tentă puţintel desfrânată, în ton cu întrebarea mea...
După luni întregi de bătut mările-n lung şi-n lat, un simplu marinar trece de strâmtoarea Dardanele:P şi acostează pe Insula Plăcerilor, paradisul sexual mult visat. Dar cu cei doi dolari în buzunarul ăl bun, că celălalt îi era demult găurit, a reuşit să treacă doar pragul unui bordelaş de tri parale, iar matroana, făcându-i-se milă de bietul om neîmplinit, l-a servit cu ... o scândură găurită...pe care i-a pregătit-o într-o magherniţă de la ultimul etaj. Omul nostru a plecat totuşi satisfăcut şi drept mulţumire, dar şi de nevoie a revenit şi în anii următori, la fiecare partidă pe care o avea cu scândura plătind doi dolari. În al treilea an, Madama îl întâmpină cu un zâmbet larg şi strident colorat: Pentru că ne sunteţi un client atât de fidel, astăzi aveţi gratuitate. Marinarul urcă fericit până în pod, tremurând de dor pentru scândura lui dragă, dar coboară vijelios: Madame, ai schimbat scândura. Asta nouă n-are gaură! Răspunsul a venit mieros, în zeflemea: Pentru dărnicia pe care Domnia Voastră ne-a arătat-o întotdeauna, v-am oferit de această dată o VIRGINA!
Dimineaţă. Soare. Cer senin. Trei norişori. Prima melodie a zilei pe care am ascultat-o a fost faină, ritmată, cu iz de libertate, Mica Ţiganiadă. Am gândit puţin mai departe şi am simţit totuşi o micuţă energie negativă, cam cenuşie de felul ei...cauzatoare a unor mici presimţiri uşor înnegurate cu privire la ziua ce-mi urma.
Sună telefonul. "Eliza, am un vierme pe tastatură! Am încercat să-l dau jos, dar a picat printre litere." Trece jumătate de oră. Sună iar telefonul. "Gata cu viermele. Nu mi se mai târăşte printre taste. Tocmai a venit cineva din Diaspora şi m-a ajutat să-l scot de acolo." "Şi ce-ai făcut cu el? L-ai omorât?" "Nu, cum să-l ucid?...I-am schimbat domiciliul...l-am transportat la aer curat..."
Bate cineva la uşa. Foarte solemn, de 3 x. M-am speriat puţin pentru că în acel moment eram foarte concentrată asupra calculării unui deviz pentru un evenimant pe care o să-l organizez în vară. Era un curier frumuşel, care cu o voce de bariton m-a întrebat, întinzându-mi un plic: "Dumneavoastră sunteţi Eliza?" şi a continuat, spre surprinderea mea: "Aveţi o scrisoare din partea unei persoane care doreşte să-şi păstreze anonimatul. Vă roagă să-i citiţi mesajul cu atenţie şi să faceţi ceea ce consideraţi a fi necesar."
Suspans, marcat de o curiozitate evidentă. Să fie antrax? Wtf? Citesc: "Vă anunţ cu durere în suflet dispariţia prematură a Bunului Simţ. Sincere condoleanţe! Înmormântarea lui va avea loc începând din acest moment...se va desfăşura...peste tot...Aţi intuit această veste, nu-i aşa? Nu este deontologic să vă anunţ asemenea grozăvie când vă aflaţi în plină activitate profesională! Îmi pare rău! Nu vreau să vă destabilizez! Dar mai e o şansă...şi o speranţă! Faceţi-l să renască din propria-i cenuşă...! Cum? Prin Conştiinţă.[Semnătură aproape ilizibilă] Greierul Vorbitor (momentan Scriitor)"
Da, într-adevăr ştiam, dar nu credeam că e deja oficial. M-am speriat...dar am făcut ce mi s-a cerut...ceea ce am considerat a fi necesar. Am mediatizat mesajul...şi voi continua să-l promovez...pentru că nu am chef deloc să accept realitatea expusă prea conştiincios...
În rest, la fel ca dimineaţă, soare, cer senin, trei norişori...Momentan, noapte!
Încă nu mi-am revenit din oboseala cauzată de marele nostru eveniment al lunii martie...inaugurarea Centrului ASTRA pentru Patrimoniu din Muzeul în aer liber. Nici nu aş fi avut cum...pentru că abia daca au trecut şase-şapte-opt ore de la luatul de bun-rămas de la presa naţională...şi de la oaspeţii noştri norvegieni.
Dar...totuşi...am o oboseală frumoasă...există aşa ceva? :) Oboseala unei activităţi faine de tot, dar care m-a cam dezenergizat...Cred că-mi ştiu soluţia regenerării...o ţârică de psychobilly din playlistu' meu de pe youtube, inspirat de Trei Ceasuri Rele...sau, pur şi simplu, Johnny Cash!
Şi retrăirea primei mele călătorii de primăvară, cea de ieri, prin muzeul din Dumbrava Minunată, prin descrieri succinte.
Am bătut aleile şi nu m-am putut abţine să nu-mi scot cadoul de la Mosu' ăl Crăciun de anul trecut...N-am simţit niciodată ca acum, alăturarea a două anotimpuri despărţite, în mod obişnuit, Toamna, cu ale sale frunze veştede şi tonuri de cenuşiu, amestecate cu un galben murdar, ruginit, dar şi gri şi Primăvara, cu al său cer perfect albastru, soare înnebunitor de mângâietor şi floricele mici, albe cu puţin roz şi unele galbene, ca nişte steluţe, răsărite printr-o necunoscută cosmogonie.
Au mai răsărit la noi în muzeu, sus, în zona pinilor din fundal:), noi, dar vechi monumente, în Satul Olarilor, de la poalele bisericii din Dretea. Nu este încă terminată reconstrucţia lor...dar, vă daţi seama, aici se scrie o nouă poveste...v-o promit, într-un viitor mai puţin sau mai mult apropiat sau îndepărtat. [Totuşi, întâi de toate, trebuie să o aflu eu...şi, apoi, s-o transmit într-o manieră personală...poate, un pic subiectivă...] Şi sunt foarte optimistă, pentru că mă ghidează o Stea Urcătoare:)...
Dar, totuşi vreau să ofer o mostră de atitudine personală, înainte de a vă povesti (ce ştiu io când) chestiuni serioase. După ce am urcat şi coborât deluşoarele...sau mai bine zis denivelările din mijlocul Satului Olarilor...mi-am dat seama că am obosit şi că-mi doream Lucky-ul...iar băncuţa de lângă Troiţa din lemn din Sibiel mă îmbia, având şi cutiuţa cu nisip cu săgeata salvatoare (sau nu:) pe care scria Loc de fumat. Printre rotocoalele de fum împins în aerul liber...am văzut noile pisici ale muzeului. Două...! Acum pot recunoaşte, nu mai îmi e frică (tare:) de mâţe...că am avut sechele de la o zgârietură care s-a întâmplat cum vreun sfert de secol...:P Cred că mi-am creat, fără să ştiu prin ce mijloace, o punte de cumunicare cu ele. Pe mâţuca gri am chemat-o pe bancă, lângă mine...a venit şi a pozat perfect, pentru a fi încadrată în fotografie şi troiţa. Apoi, cu scuzele de rigoare, pentru plecarea inopinată, mi-am stins ţigara şi am vrut să plec, dar nu puteam să n-o bag în seamă pe cealaltă, Negruţa...Parcă dresate de gândul meu jucăuş, de factură paralelă...s-au conformat, poza a fost făcută la ţanc...iar Eliza...ioi, draga de ea,...:D...ce s-a mai bucurat de numa' numa'. Reiese clar şi doveditor că bariera Comunicării a fost trecută cu succes.
Au urmat, într-o previzibilitate [nu vă speriaţi că inventez cuvinte...check the Dex '98, dacă mă suspectaţi de aşa ceva, în acest caz specific] copaci încă desfrunziţi, cu soare ascuns printre trunchiri, un râu şerpuitor, avioane cu reacţie...în lanţ :)), frunze moarte...desfătare nedisimulată...
Am promis, dar nu am băgat de seamă că timpul trece în defavoarea îndeplinirii. A fost un şir de coincidenţe [frai-mio ar zice: Coincidenţa, nu există un asemenea animal!]
Septembrie 2010: Primisem add pe Facebook de la un domn, pe numele lui Croitor Brădescu Ioan. Nu-l cunoşteam, dar am fost curioasă, ca de obicei, să aflu cine este. Înainte să trimit mesajul meu obişnuit: Mă cunoaşteţi? Iertaţi-mi uitucenia:), dar nu îmi amintesc cine sunteţi, i-am verificat identitatea. Noroc că am găsit toate informaţiile de care aveam nevoie (1 şi 2), care mi-au plăcut teribil şi le-am coroborat cu una din discuţiile avute cu Delia despre lucrarea Pasărea Suflet de Gh. Pavelescu. Exista şi număr de telefon, nu am omis să-l sun, să-i mulţumesc şi să-i povestesc că am adăugat o a doua verigă în interesul meu pentru Pasarea Sufletului,/ maiastra,/ cunoaste taina celor sapte vami ceresti./ Pe fiecare il duce pe aripi,/ acolo unde ii este locul, fara gres./ Pe morminte, in loc de cruci,/ Pasarea Sufletului./ La capatul Coloanei Infinitului,/ Pasarea Sufletului... (Raluca Daciada Manole - Pasărea Sufletului). Pentru că sculptura în lemn îi este activitatea primordială în Turnul Lemnarului din Braşov...pe care nu l-am vizitat încă! Dar, voi merge în curând acolo! Acum mi-a venit ideea! O idee scrisă, e ca o promisiune...fără termen-limită!
Noiembrie 2010: Spre finalul unui an plin de Suflet şi Suflete, am primit şi cadoul, din drag şi suflet - veriga a treia.
Martie 2011, mai precis joia trecută, a venit la noi în birou, doamna Amalia Pavelescu, fiica domnului Gh. Pavelescu, trecut în cele veşnice în 2008. Bineînţeles, o căuta pe Delia, care încă nu se întorsese din concediul de nisip odihnă. Dar eu, ca de obicei, dar doar când simt, am început să socializez...despre ce oare? [Mai ales că nu sunt o specialistă...poate puţin sufletistă...haha!] Despre bucuria cauzată de cartea tatălui ei, primită în dar, despre descoperirea unui sculptor extraordinar în lemn, despre Pasărea Suflet, despre facebook şi internet. În sunete de toacă şi fluier, virtual am călătorit prin atelierul domnului Croitor Brădescu, Turnul Lemnarului. La două minute după ce a plecat, doamna Amalia s-a întors să-mi mulţumească pentru tot momentul anterior şi cu ochii umezi mi-a spus: Astăzi, tata ar fi împlinit 96 de ani.
Eu m-am cutremurat de emoţie şi de bucurie pentru că fără să ştiu nimic, cu un greenhorn ce sunt, am reuşit să aduc bucuria amintirii.
[legendă ilustraţie - Stâlp funerar cu pasărea sufletului în zbor. Sursa: Colecţia Muzeului Etnografic Orăştie, lucrarea „Lumea de aici, lumea de dincolo” de Ion Ghinoiu]
Termin acum, staţi liniştiţi, mai am doar două cuvinte de scris: Mea Culpa - nu am citit încă toată cartea.
Astăzi, la cea de-a 8-a moțiune de cenzură împotriva guvernului Boc-Poc...am auzit prea frecvent un cuvânt, pe care îl voi numi cuvântul-cheie al zilei: SPERANȚA...
Am însă o mică/mare nelămurire și totodată o întrebare, la care doresc răspunsuri cât mai pertinente..:D!
DACĂ SPERANȚA MOARE ULTIMA (sau cel puțin asa se zice),
CÂND SE VA PETRECE ACEST EVENIMENT,
ÎNAINTE SAU DUPĂ BĂSESCU?
ps...întrebare din partea publicului!
pps Imagine provenită de pe link-ul următor: ichliebetokiohotel.3xforum.ro
Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie
Postarea asta va îmbina ca şi până acum şi bune, şi rele, într-un (dez)echilibru dat de natura vieţii...va fi mai scurtă, voi uita volens-nolens anumite fapte...mă grăbesc că e prea fain afară să nu mă bucur de soare şi geaca de piele care-mi va înlocui-o pe cea de iarnă. Aşadar, voi lăsa incidentalul/accidentalul să mă conducă...
* a început campania electorală din '90. Deja eram tare interesată de soarta ţării...deşi eram încă o mucoasă, dar vroiam ca părerile lu' tata, pe care le împărtăşeam asiduu şi le transmiteam clasei mele, să fie luate în seamă...Îmi amintesc şi acum cu câtă fervoare urmăream show-urile politice incipiente, nu mai văzusem aşa ceva...clar 1st time-ul era la putere de atunci. Cu pixul în mână scriam citate din cei trei candidaţi...Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. De fapt mint, de la Ilici, n-am notat nimic...iar Radu îmi părea insipid. Însă Ion Raţiu m-a impresionat de la început şi mă enervam că n-am drept de vot, aveam doar aproape 12 ani. Ţin minte povestea pe care a spus-o românilor în acea campanie electorală televizată. Din păcate nu au înţeles-o, deşi cuvintele folosite erau folosite uzual. Voi încerca s-o povestesc, aşa cum mi s-a întipărit în minte, până la urmă ideea contează, de fapt ar fii fost bine să fii contat. Undeva, poate în Africa, însă nu bag mâna în foc, trăia un trib ale cărui mijloace necesare traiului de zi cu zi lipseau aproape în totalitate. La un moment dat a apărut în mijlocul cumunităţii lor un străin, care, probabil, nefiind de acelaşi neam cu ei, i-a împins spre violenţă instinctivă şi primitivă. Iar rezultatul imediat următor a fost omorârea paşnicului intrus, în care s-au înfipt zeci de săgeţi. Ceea ce ei nu ştiau era faptul că acel om pe care l-au ucis cu seninătate era Zeul Viitorului! Ceea ce s-a şi întâmplat cu exactitate mecanică, dar la figurat, şi în cazul României, după ce în urma alegerilor prezidenţiale din 20 mai 1990 alesul a fost Ion Iliescu...De ce s-au temut aproximativ unanim atunci oamenii mari? Am mai spus, să nu ne vândă Raţiu ţara la străini. Şi tot aici pe blog am spus, că ceea ce s-a reuşit în decursul anilor scurşi de la aşa-zisa revoluţie, că România, într-adevăr, nu a fost vândută...succes...uraaa, a fost dată pe gratis. România şi locuitorii săi suferă de toleranţă extremă şi credulitate de oaie.
* Ca urmare a pseudo-conştientizării politicului, mi-am făcut în clasa a V-a, propriul partid, de copil: Grupul Fructelor Vesele, eu eram Căpşună, iar Oana - vicepreşedintele era Ananas. Doctrina ne era veselia, cumulată de fructele de toate soiurile, pe care le mâncam cu bucurie lacomă. Până când, am mâncat vreo două kilograme de căpşuni şi m-a apucat alergia...de care n-am reuşit să scap decât în vreo 5-6 ani. Nu continui pentru că deja e scrisă povestea asta!
*Trec uşor pentru campania electorală din '96 în care m-am implicat împrăştiind prin şcoala 4 afişele Speranţei (am sperat...ce draqu' să fac?). Tot în perioada de după eşecul viitorului...mi-am dorit să aibă succes lozinca "Monarhia salvează România!" Şi acum mai am câteva din portretele Regelui Mihai provenite de la Partidul Liberal Monarhist...prin anii '92-'93. Insigna cu coroana, din păcate, am pierdut-o...prin clasă, pentru că o purtam în fiecare zi, la şcoală. Semăna cu aceasta din poză...
* Este necesar să vă spun că Vila lu' Nicu, actualul sediul al Consulatului General al Germaniei în România ne-a furnizat mie, fratelui meu şi copiilor de pe stradă toate premisele unei copilării interesante?
Nebunie de bucurie ne-a potopit când am descoperit ce se ascundea până în decembrie '89 în spatele zidurilor înalte şi cenuşii. În primul rând, terenul de badminton a fost utilizat la maxim, a legat prietenii şi a stârnit scandaluri minore între copii. Apoi, nu pot uita piscina de marmură albă (3/4 m), pe care la un moment dat am umplut-o cu apă....umblând, mânaţi de curiozitate, la robinetul aflat într-un canal din peajma ei. Mor de poftă şi acum, amintindu-mi fructele de la Vilă. Erau şiruri ordonate de cireşi de vară şi meri. Le mâncam cu mare bunăvoinţă :D...Plus nucii, chiar cum intri pe poarta Vilei, pe dreapta se înalţă este un nuc super special, nucile lui sunt extrem de dulci, învelite în pieliţă roşie...Mâncam cu zecile...Iar toamna tâziu, erau perfecte nucile nucului bătrân din fundul grădinii...nişte nuci uriaşe, mari cât cartoful...tot dulci a naibii'!
* Şi unde dreaqu' am ajuns? Vorbesc despre a noastră ţărişoară! Vedeţi şi voi...nu mai am ce descrie...ar trebui să fac o postare specială cu înjurături împărţite pe grupuri ţintă...şi pe provenienţa lor acestora...gata...mi-am dat temă pentru data viitoare!
Nu pot să nu închei însă cu un mesaj...pentru victimele timpului...spun timp, ca să nu zic prostie, ignoranţă, invidie, poate şi răutate. Victimele toleranţei!
Hmmm...mă lăudam io cine ştie când, cred că totuşi arareori aka câteodată aka din când în când aka destul de des aka tot timpul...că nu sunt superstiţioasă...şi dacă sunt, prefer să-mi creez singură semnele prevestitoare. Ceea ce voi mărturisi...bine, pentru a controla tradiţia neaoşă, în următorii ani...[ce-am ajuns să fiu..un CTC al crediţelor în supranatural:P...] că de ani de zile, dar fără a cuantifica rezulatele până acum, în perioada Babelor...mi-am ales şi eu o babă...în 8 martie...am corelat alegerea cu 8-ul din ziua de naştere. Pentru că tradiţia spune că aşa cum este ziua respectivă, din punct de vedere meteorologic, aşa îi va merge tot anul persoanei care s-a riscat să-şi pună pe seama vremii nesigure destinul anului respectiv. Nu mă voi apuca eu acum să-nşir mărgărite...că nu n-am de gând astăzi să scriu poveşti de adormit copiii...deşi, ui că mi-a venit o idee...de ce nu m-aş urni să inventez o altfel de poveste a Babelor...să văd dacă am inspiratie...că expiraţie a fumului de Lucky am căcălău, Măria-ta:)!
Notă: Anumite urme abia perceptibile ale poveştii clasice, vor putea fi însă recunoscute în abrambureala pe care o voi scorni.
Babele în perioada băsesciană - in(ter)venţie pamfletară
Babele de factură băsescienă sunt doar câteva, nouă, alese pe sprânceană, talie, bust şi/sau şunci. Dacă cineva se întrebă dacă ar conta în selectarea lor cât de puţin, numărul de neuroni, IQ-ul sau măcar bunul simţ, răspunsul ar fi negativ. Dar nimeni nu întreabă, iar filosofia baladei noastre populare Mioriţa cu atitudine resemnată în faţa morţii, continuă spre una de complacere colectivă în cazul alegerilor, fără bază reală a celor nouă babe reprezentative pentru destinul celor care şi le aleg drept ursitoare în toată regula, cu mandat de patru un an. Am omis faptul că fiecare român îşi poate alege o babă, dintre cele deja alese de stăpânire, în intevalul 1-9 martie, al fiecărui an. Babele în cauză sunt fiţoase, perversetite, lacome, cu forme bine definite, atât la stat, cât şi la buzunar...ar fi fost bine să pot folosi cuvântul sfat...dar nu eram veridică. Ele sunt şi răzbunătoare, caţe, maneliste, tot timpul pe fugă...de răspundere, dar degrabă bucuroase să primescă acadele...da...v-aţi dat bine seama, bomboane pe băţ, de-alea de supt. Şi primesc tot timpul, chiar fără să ceară. Ele sunt greu de găsit de mâna DNA-ului, care e vrăjit prin metoda afluenţelor de flăcări violet pe care le răspândesc la momentul oportun. Pentru că totuşi prefăcătoria şi machiavelismul nu au secrete pentru ele, nouă, sfatul meu este să aveţi grijă cu (i)ele!
N-am spus povestea..ce mă fac? Am creat doar atmosfera...Ştiţi ceva...gata, punem punct aici! Revenim la tradiţie! Păstrăm tradiţia! Nu vreau să inventez o poveste care să mă sperie şi mă face să visez urât la noapte!
Revin, deci azi a fost baba mea...soare de dimineaţă până seara, dar rece...fix pe stilul meu preferat. Lumină rece! Exagerez...a fost, pe ziuă, chiar călduţ, am stat pe jos la o ţigară pe treptele Casei Artelor! În concluzie, la anul în 8 martie...voi face bilanţul! A fost adevăr sau provocare?
ps Orice asemănare cu persoane şi fapte reale este pur întâmplătoare. Însă cine se va scuză, se acuză.:)
Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie
E de musai să-mi reîncerc întoarcerea în timp şi, odată cu ea, să dau drumul la robinetul amintirilor Wow...bun cuvânt-stimulent de amintiri. Ţineţi minte când era oprită apa, după principiul azi o oră, mâine două, poimâine nouă...şi aşa mai departe? Bine, la mine acasă, pe str. Lilly Paneth Gottlieb...[off...cu asta am spart starea de incognito a fetiţei cu paltonaş verde...] după 1987, anul stabilirii aici a cartierului general a lui Nicu Ceauşescu, primul-secretar al judeţului Sibiu, nu au mai fost probleme cu utilităţile. Până atunci însă, îmi amintesc de acea bucurie infantilă cu care îmi scriam temele la lumânare...era spectaculos...lumini tremurate şi umbre pseudo-terifiante pe pereţii coloraţi de noi cu creioane colorate...nu ştiam nici să înjur pe vremea aceea, aprigul tata se reţinea în faţa noastră să arunce cuvintele porcoase la adresa regimului, care, probabil îi stăteau pe limbă. O mică dovadă o am de prin 1986, când frai-mio proaspăt ajuns pe băncile Şc. Gen. nr. 4, de pe Spartacus, a făcut o primă aşa-zisă dandana, iar învăţătoarea, teribil de zeloasă, împreună cu directoarea şcolii l-au chemat pe tata la interogatoriu. Ce se întâmplase...? Alexandru, probabil ca urmare a discuţiilor de pe-acasă şi vrând să-şi exerseze talentul şi stiloul cu peniţă de aur:), proaspăt primit, şi-a deschis Abecedarul şi a dat de poza tov. preşedinte al Repulicii Socialiste România. Cum nu ştia încă să scrie s-a apucat să deseneze...fix pe poza cu pricina.
Mai întâi, Ceauşescu a primit o pereche de ochelari, apoi o mustaţă stufoasă şi câteva fire asimetrice de barbă, de tip piratesc, punctate de multe-multe cruci:D...[nu înţeleg de ce, pentru că nu am fost crescuţi cu biserica în cap] dar cireaşa de pe tort au constituit-o cerceii de factură africană (zic eu acum...că atunci habar n-aveam de de-ăstea), la ambele urechi...care-i dădeau tovarăşului o înfăţişare total derizorie, pentru care tata a trebuit să dea explicaţii, ceva de genul: "Lăsaţi copilul să îşi exteriorizeze talentul. Probabil că ochii lui de artist în formare:D au găsit o alternativă care l-ar avantaja mai mult de conducătorul PCR al RSR." Nu garantez că ăstea au fost neapărat cuvintele lu' tata, dar ideea că atunci noi i-am înţeles părerea despre regim.
Şi ne-au dat curaj să mai arancăm cu vorbe...şi laude de sine şi de familie:), care nu tot timpul miroseau a bine. Eu eram îndrăgostită în clasa a IV-a, '88/'89 de Flavius, iar el mi-a atras atenţia că nu e bine ce fac. Adică, faptul că ascultam Vocea Americii şi Europa liberă cu pârâituri trebuia, cică, să fie recunoscut şoptit, pe la colţuri, nu în gura mare să audă toată clasa şi să ne fie create în mod gratuit probleme de coloratură politică. Am ţinut cont de sfatul lui...pentru că îmi plăcea de el...Aha...deci eu sunt o şantajabilă sentimental...offf...am ajuns la vârsta asta ca să-mi dau seama, scriind, de slăbiciunile mele. Dar, acum îmi dau seama de când îmi place Queen şi Freddy Mercury, pe care l-am ascultat la Vocea Americii...de prin anii '85/'86, deci acum 26-27 de ani...:)! Se cere postată prima melodie care mi-a suscitat simţurile, deşi nu ştiam o boabă de engleză...ideea am descopeit-o mai târziu...
Radio Europa Liberă a dat primul semnal că se întâmplă ceva cu România. Ascultam împreună cu bunica în 17 şi 18 decembrie 1989 ce face Timişoara. Şi brusc, conştiinţa mi-a spus..."N-o să mai trebuiască să nu te lauzi în şoaptă că asculţi în familie posturile de radio interzise!" Ce mă interesa pe mine atunci...era un fior de libertate jinduită de un copil lăudăros.
Tata ne trimisese la bunica, pe str. Siretului cu ocazia revoluţiei. Nu era bine să stai în gura lupului cu nişte copii năzdrăvani. Nici bunicii, săraca de ea, nu i-a fost uşor, dar a ştiut să gestioneze bine situaţia. În 21 decembrie seara, pe la ora 21, a trecut prin faţa geamului nostru coloana de manifestanţi, solidari cu Timişoara, erau mii şi mii şi strigau din toate puterile Sibiu - Timişoara şi mâine-n toată ţara! Mă înfior numai când îmi amintesc momentul în care noi (io cu frai-mio) am strigat la mama şi bunica: "Hai să ieşim, hai să mergem cu oamenii, uitaţi-vă ce mulţi sunt!". Nu ne-au lăsat, dar ne-am fcut un plan secret pentru a doua zi, când mama a plecat la servici de dimineaţă (la Spital). Pe la ora 9 i-am zis bunicii că noi plecăm până la alimentara din colţul străzii, că era ziua în care veneau portocalele. [Apropo, să vă zic un banc vechi cu care iar mă lăudam că-l ştiu. Întrebare: Ştii care e cel mai sărac arab din România? Răspuns: ALI MEN TARA!...era banc de haz de necaz] Nu ne-a lăsat, ne-a încuiat în apartament, a scos cheia din uşa şi ne spus că a început Revoluţia, că oamenii mor, că armata a început să tragă...ceea ce nu era deloc departe de adevăr...pentru că rafalele de automate începuseră să se audă dinspre Calea Dumbrăvii de dimineţă devreme. Ok, minţile noastre de copii neascultători au mai copt una...planul de evadare. Am scos cearceafurile lu' bunica de prin dulapuri, le-am înnodat bine (sau cum am putut:) şi când am terminat această operaţiune, care ar fi avut, dacă reuşea, ca primă consecinţă eliberarea nostră din casă, de pe balconul de la primul etaj, direct pe pământul în curs de eliberare de comunism, a venit bunica şi ne-a prins.
A reuşit să ne stăpânească şi să ne prostească să ne jucăm de-a vânzătorii toată revoluţia...io în debara, Alexandru în camera mică...Mama rămăsese blocată la spital...din 22 până în 24 la ora 17. Tata umbla teleleu prin zona de foc din our neighbourhood de pe Lilly Paneth...la Miliţie/Poliţie...era confundat cu un terorist, pentru că făcea nazuri la perchiziţiile Gărzilor Patriotice, proaspăt înfiinţate, care se bazau în principal pe zvonistică, era să fie împuşcat, dacă ar fi fost şi văzut, de bucătarul lu' Nicu, care cu un pistol-mitraliară trecea în fugă pe sub geamul nostru care dădea în curte şi se retrăgea din zona primejdioasă, prin grădinile care dădeau spre strada Gimnasticii, apoi şi-a reluat serviciul prin 26 decembrie, la Staţia de Salvare...
Anul nou 1990 a venit cu multă speranţă pentru România, care a scăpat de comunism...haha...ce glumă proastă! Dar despre partea de neo-comunism...permiteţi-mi să scriu altă dată...
ps...tot în ianurie '90 am mai primit o veste tristă, miliţianul cel mai bun, cel mai tăcut, cel mai amabil, de care îmi era cel mai tare drag, dl. Severin a fost descoperit de tata, în acele zile, la morga Spitalului Judeţean Sibiu. Murise, într-una dintre situaţiile cele mai neclare ale evenimentului, când, probabil tot după principiul răspândirii de informaţii false, miliţianii au ieşit din sediul lor şi au dorit să se alăture armatei, de vis-a-vis, care i-a secerat...Victime colaterale ale greşelilor umane! Cum se întâmplă întotdeauna!
Subtitlu: Reminiscenţe infantile de factură comunistă, anticomunistă, neocomunistă, primele zvâcniri de revoltă împotriva regimului(-rilor) - selecţie aleatorie.
O fetiţă de vreo cinci anişori, ochi verzi, paltonaş verde, miţos, cu glugă faină de pitic şi nasturi mari şi albi cât bulgării de zăpadă mărişori, merge, alături de mama ei pe strada Moscova (actuală C-tin Noica) pe la ora 5 dimineaţa. Era o toamnă târzie, cenuşie şi rece...dar fetiţa zburda şi nu mai contenea cu giumbuşlucurile pentru că era prima dată când mergea ca să stea cu noaptea-n cap la coadă la lapte. Mai ţineţi minte sticlele ălea de-un litru cu gâtul mai gros şi laptele super alb, dar greu de obţinut în perioada optzecistă din RSR? Ea se bucura...ca un copil:D... că a fost chemată la o acţiune a oamenilor mari, nu conştientiza cât de gravă era situaţia ţării. A început să-şi facă o idee abia când în decursul anilor următori a observat anumitele restricţii la papa, fără a suferi însă de foame. A observat că tatăl ei făcea provizii şi cumpăra de la Magazinul Dumbrava gemuri asortate cu zecile de borcane...erau atât de bune, deşi mai aveau şi câte un sâmbure de măr. Şi conserve de peşte....de care a ajuns să se scârbească. O dată la câteva luni, tatăl îşi lua sacoşa de voiaj, aia uriaşă, din piele tare maro-roşiatică, pleca în sud, unde, la un moment dat era medic legist şi se intorcea cu ea plină cu de toate: carne, portocale (pe timpul lui Ceauşescu...hmm...) şi altele pe care memoria nu le-a mai reţinut. Cert e că poziţia lui socială îi permitea să cunoască toate păturile societăţii, inclusiv ospătarii, care, contracost...doar îşi permitea, ce naiba, era doctor de morţi:D...îi furnizau mâncarea pentru cei doi copilaşi, că am uitat să vă spun că fetiţa avea un frăţior, mai mic...
Au urmat apoi doi ani şi jumătate...frumoşi pentru fetiţă şi băieţel...inconştienţii...pentru că tatăl lor nu mai era acasa, iar ei îşi trăiau copilăria lângă mamă. Era reţinut de orânduire...Ani petrecuţi vis-a-vis de Casa Partidului. Ani în care îşi strigau sloganurile, în rând cu ceilalţi copii de pe stradă: „Ceauşescu! Pace! Gura nu-i mai tace!”...până când Paula Iacob a sosit la uşa mamei lor cu plângeri şi îndemnuri la o mai bună educaţie bazată pe principiile marxist-leniniste. Copiii au tăcut şi au continuat să se joace...
Într-una dintre postările trecute...[să dau link-ul sau să fac din nou pe ruşinoasa?...Ok, iar am o scuză, iar sunt varză de oboseală...Interzis minorilor]...vă povesteam despre jocul „Ţările”. Era prin anul '88. Fetiţa din povestea noastră a crescut, avea deja 10 ani...şi aceeaşi zburdălnicie, nesecată de regim. Avea noi prieteni, pe lângă droaia de copii-vecini, şi anume, pe miliţienii care-l păzeau pe Nicu Ceauşescu [Am uitat să vă spun că stătea pe str. Lilly Paneth, actuala Lucian Blaga, fiind vecină şi cu Prinţişorul.] Se face cu cărămidă un cerc pe asfalt ce se împarte între copilaşii-jucători, care-şi aleg să fie reprezentanţii câte unei ţări. Apoi, se aruncă în sus mingea, strigându-se numele unei ţări...iar toţi jucăreţii fug, mâncând pământul...După ce mingea este prinsă de copilul care poartă numele tării strigate, ceilalţi copii se opresc brusc, iar „ţara” aleasă face 5 paşi de uriaş spre cea mai apropiată ţintă şi o loveste cu mingea. După cinci lovituri primite cu mingea, pe parcursul jocului, „ţării” i se schimbă numele, dacă e fată capătă nume de baiat şi invers. Uneia dintre fetiţe îi vine rândul la schimbat numele. Dar a noastră fată de poveste, cu fluturi şi ciudăţenii în scăfârlie, pune de-o farsă...Fetiţa cea nevinovată trebuie să aleagă unul dintre degetele mânii miliţianului, intrat şi el în joc...Şi alege. Inelarul. Iar miliţianul strigă tare, sonor, aşa cum era jocul, aruncând mingea în aer: „Să tragă, să tragă mâţa de coadă....NICUUUU!” Se aude cum oblonul de la Vila lu' Nicu este lăsat cu putere...semn că a auzit „blasfemia”. Fetiţei care a avut atunci ideea de a pune acelaşi nume...pe fiecare dintre cele cinci degete de la mâna miliţianului, şi anume NICU...îi pare şi acum rău de drăcovenia ce-i venise în cap, pentru că de a doua zi nu l-a mai văzut niciodată pe miliţianul jucăuş şi nu ştie dacă nu cumva a păţit ceva din cauza ei.
VA URMA, cât de curând se reporneşte şuvoiul amintirilor!
ps...să nu uit 1986 desen, 1987 Vocea Americii şi Vulturii, 1989 coada la portocale...ş.a.m.d.
Nu sunt o foarte mare căutatoare de mărţişoare. Mi se pare mie sau am trecut de vârsta colecţionării lor, a topurilor - câte de la băieţi şi câte de la fete (oricum fetele au câştigat întotdeuna), a stabilirii zilei de 1 martie, drept sărbătoare, în care doar râdeam, fugeam dintr-un loc în altul, mă jucam, mă dădeam în ceasul morţii când îmi pierdeam mărţişoarele preferate...îmi amintesc că unul era de fildeş.....pe ăsta l-am chiert pe la grădiniţa de pe str. Arhivelor, iar altul era din jad verde, pierdut pe scările Liceului de Artă...
Dar să trecem peste amintirile din copilăriei...pentru că un prieten foarte harnic, Vlad, implicat într-o mulţime de proiecte frumoase, dintre care numesc doar Cruciada Narciselor şi Mocăniţa, are în această perioadă, în care urăm bun-venit primăverii, un Copac al Poeziei, printre standurile cu mărţişoare, flori şi, poate, cu kitsch-uri - nu se poate fără ele, o alternativă frumoasă pentru aceste mici simboluri ale renaşterii naturii. Îl voi lăsa pe el, să-şi prezinte micuţa afacere...de suflet:
"Iata una dintre pozele cu "standul meu" de pe Bălcescu... Este vorba de un aranjament insolit ce are la baza felicitari poetice, adica instantanee de artă fotografică şi momente de poezie, sub forma de coală A4, color, faţă-verso. O felicitare costă 3 lei. Exista 5 modele diferite. Se vând fara copac şi fără lămpaş, aviz amatorilor ;).....Arbre en Poesie"
Dar, să nu care cumva să uitaţi de Galeriile de Artă Populară din cadrul Complexului Național Muzeal ASTRA, cu sedii atât în Piaţa Mică, nr. 21, cât şi în Muzeul în aer liber din Pădurea Dumbrava! Aici, ne-am pregătit de primăvară! Aşadar, Muzeul ASTRA vă invită să schimbaţi anotimpurile impreuna! In preajma zilei de 1 martie, Galeriile de Arta Populară etalează şi anul acesta spre vânzare o bogăţie de mărţisoare confecţionate din materiale ecologice: lână, ceramică, mărgele, fibre vegetale, lemn...Na, şi un exemplu sau două...:)!
Postarea următoare a fost scrisă în data de 24/25 noiembrie 2007, după lansarea la Muzeul Naţional Brukenthal a lucrării Danielei Marcu Istrate: Sibiu.Piaţa Huet. Monografie arheologică I şi cea a lui Angel Istrate+colaboratirii: Sibiu. Piaţa Mare. Cercetări arheologice eram extrem de bucuroasă că pentru prima dată (aici, iar apare obsesia personală a primelor dăţi) am apărut în bibliografia ambelor cercetări cu articolul meu din Corviniana (2005). Am băut multă şampanie bună, mi-am făcut planuri măreţe:D...şi am tulit-o la un internet cafe (încă nu aveam net acasă) să-mi trântesc pe blog starea de extaz...din păcate uitată prea repede. Voi reposta articolul cu menţiunea că explicaţiile suplimentare le voi nota între paranteze pătrate şi scris italic. Sunt foarte curioasă dacă mă va apuca din nou fericirea sau o voi da pe depresie Mai bine...la sfârşitul Fericirii îmi voi permite să adaug concluziile de astăzi, fără să fiu alcoolizată ca atunci.
Mirror mirror upon the wall
magic demon eye
a realm of madness awakened by the call
Speak the ancient words of mages
try to take control
the essence of evil, a challenge for your soul
The battle of minds
the riddle the rhymes
beware of the darkness behind
Usurped and enslaved
redeemed and betrayed
the devil in the mirror, obey!
Nu are nici o legătură cu alcoolul...sunt eu! Eliza! Eliza care a redevenit ea însăşi...liberă de orice prejudecată! Am trăit o viaţă frumoasă până acum aproape şase ani (6)! [Aici am exagerat, ca şi cum în acei şase:D ani n-au fost şi momente plăcute şi super frumoase.]M-am întors! Sunt eu! Mă bucur din tot sufletul! Ziceam prin '99 ~Arheologia salveaza Romania~! Candlemass m-a sfătuit! Uita-te în Oglinda Vieţii! Mă uit! Ce văd? Eliza! Eu....in mii de ipostaze! Eliza pe şanţ...Eliza cu primele săgeţi găsite în necropola de la Orăştie! Mă iubesc! Nu eu am rupt sageata...Dar ea mă va urmări toată viaţa! Vreau înapoi! Odin, îţi mulţumesc! M-ai readus la mine însămi! Nu am crescut mare...decât în ochii mei! M-ai făcut să îmi amintesc de mine! Sunt foarte importantă...pentru mine! Am reaflat azi, la lansarile de carte de la Muzeul de Istorie! Îmi fac dizertaţia...şi apoi devin arheolog debutant, cum am visat toată viaţa...dar cineva mi-a interzis. Nu mai contează interdicţia...sper să câştige Continuitatea! Cum să răsplătesc bunatatea Zeilor? [Dizertaţia planificată în acea stare de beatitudine, influenţată şi de anul 2007 de factură culturală-capital-eurpeană a mai aşteptat încă 3 ani jumate. Nu am reuşit să mă motivez chiar atunci, după ce aburii s-au risipit...revenisem de unde plecasem...uitucenie groaznică!]
Îmi amintesc de Hunedoara...de Corviniana...De Costesti! Axel, toata viaţa îmi voi aminti noaptea în care Dacii din Costesti au retrăit pentru mine, în parfum de Tee aus Banat, vin şi afinată de la Parohia din Orăştie...în acordurile-mi proprii de chitara! Aia mică, goanga...Eliza is back! Tu ai murit, dar rămâi în amintiri...cel mai mare OM! Fumez pentru tine o ţigară!
Astăzi mai am un succes...Revista Secolul 21, inaugurată la Romexpo în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus!...Articolul meu în premieră mondială! O aştept cu drag...va trezi contradicţii...le aştept şi pe ele! Mă stimulează! ["E minunat!" Nici până în ziua de azi nu am primit revista, dreptul meu de autor...:(...după cum se vede şi interesul meu a fost "la cote maxime". Dar acum nu promit c-o voi căuta, că ştiu că probabil n-o să mă ţin de cuvânt. Trebuie să-mi amintesc însă de o altă "primă dată", prima dată când am primit bani pe ceea ce am scris...800 de mii de lei vechi. :).]
Eliza s-a intors! Nu pot relata într-o postare...ca asta, viaţa mea! Dar sunt fericită! Când mă apucă iar deprimarea...amintiţi-mi data de 24 noiembrie! Menţionati doar numele ODIN...şi îmi va trece! Naluca din vis mi-a adus Fericirea...
Trăiţi....VIAŢA E UNA...ŞI ÎNTR-UNUL SUNTEM TOŢI! Şi votaţi mâine! Eu votez pentru MINE! Te iubesc! Iubesc! Măcar azi! Şi mâine...şi poimâine...şi răspoimâine! Va fi marţi! Poartă în casă! [Erau primele alegeri europarlamentare din România...da, acelea în care am trăit cu toţii (mai puţin cei care l-au votat:D) uimirea împrăştierii căcărezelor de oaie transhumanţei până la Strasbourg. Din păcate, votul pentru mine s-a dovedit a fi nul, pardon, anulat de mine însămi.]
Respir Liberul Arbitru!
Concluzie:
Abia astăzi...de fapt de câteva luni bune...am ajuns la ceea ce îmi doream atunci. Cu dizertaţia susţinută şi CONTINUITATEA jinduită relansată pe orbită...
ps...legendă foto: Prima mea necropolă...cu inventar cu tot, Orăştie, Dealul Pemilor, 2000 - aici am găsit săgeţile...Repet, deşi deja se ştie...nu io am rupt săgeata!:(
...mulţumesc! Singură, fără impulsuri, fără motivaţii, fără suport, fără documentaţie, fără veselie, fără entertainment, fără părţile materiale şi spirituale, fără micile ameninţări prietenoase, fără înţelegere, fără drăgălăşenii, fără surprize super plăcute, fără puterea voastră, fără voi...n-aş mai fi eu...mulţumesc!
