RESTAURARE...CONTRIBUITI SI VOI, NU?

TRIMITE SMS LA 1388 CU CIFRA 3 (cost 0,95 euro cu tva) PENTRU CA CETATEA FAGARASULUI SA AIBA SANSA DE A FI RESTAURATA! ASTAZI, 1 DECEMBRIE 2009!

MAREA FINALA: 1 DECEMBRIE

Posted pe http://schiopu81.wordpress.com/ in noiembrie 28, 2009 by Şchiopu Iulian Marius, colegul meu de faculta, pe care il sustin din toate puterile, in campanie de Restaurare a Cetatii Fagarasului. Va rog, dupa puteri, dupa dorinte, dupa placere...contribuiti si voi! E musai! 10x a lot!

Imi cer scuze ca nu am scris nimic inca de marea finala de pe 1 decembrie insa am asteptat sa am cat mai multe informatii despre ce va fi in acea zi. Astfel, numerele la care se va putea vota sunt: SMS la 1388 si in Romtelecom la 0900 160 440 (0.95 euro cu TVA). Din pacate inca nu stiu exact ce pozitie trebuie votata, luni dimineata o sa aflu si o sa va informez. Tot luni o sa fiu la 10 in direct la Radio Star cu detalii despre concurs (cine nu poate asculta radiolul poate incerca si pe www.radiostar.ro) si de asemenea am un mesaj foarte important, cine e curios il astept luni pe blog.
Asa ca va rog, haidati sa aratam ca ne PASA si sa fim mandri ca suntem romani, care isi iubesc istoria. Va multumesc si va tin la curent!
PS: se pare ca se va putea vota de marti dimineata din timpul emisiunii Matinal, desi emisiunea pentru finala va fi doar marti seara la ora 21.

Eu cand vreau sa fluier, fluier! - Partea a III-a - De vorba cu sfintii

Acum un an si jumatate, cand organizam Noaptea Muzeelor, brusc, am fost anuntata ca din buget mi-au fost retrasi 50 de milioane. N-am intrat in panica, desi in tremura inima si am apelat cu incredere la o banca (nu dau numele aici, ca reclama a fost deja facuta). Luni dimineata, vine Bucur si zice: "Eliza, cum crezi ca o sa poti plati toate activitatile Noptii Muzeelor?" Eu, nonsalant ii raspund: "Pai vom primi probabil o sponsorizare de 50 de milioane si imi vor ajunge banii!". Dupa sedinta de la ora 8, aud si eu ce-a zis despre mine (ironic, cu siguranta): "Eliza, vorbeste cu ingerii...Crede ea ca asa de usor se face rost de bani?!". In concluzie, ca tare m-a apucat lenea sa descriu cu de-amanuntul situatia, la ora 11 am fost anuntata de "ingeri" ca mi s-a aprobat sponsorizarea....Sa trecem peste asta si sa revenim la povestea mea...
Am ramas la Ploiesti, dar nu pentru mult timp...ca trenul nu mai avea rabdare, sinele se grabeau spre Brasov, eu deja pufaiam, in usa vagonului, asteptand rapidul sa treaca pe linia cealalta, intre timp faceam poze cu obsesia mea de cand eram mica (Crucea de pe Caraiman - cand voi ajunge si acolo??? Vreau, cu musai in fata!). N-am mai fost demult cu Nasu' (io-s maiastra in okazii), dar un baiat mi-a cerur o tigara cand am coborat din tren. I-am dat, cu bunavointa, un Lucky, dar la cateva secunde i l-am cerut inapoi, ca aveam de la Ema un pachet aproape plin cu Pall Mall subtiri: "Da-mi tigara inapoi si iti dau 3 subtiri pe ea". Gata, am facut afacerea si odata cu ea, la ideea lui Petrica, nu m-am mai dus in gara (de lene) si am luat trenul spre Sfantu Gheorghe, tren care sedea cuminte la 2 metri de mine. Am mers cu Nasu' si cu un batran a naibii de simpatic, care m-a purtat si in viitor (dupa alegeri) si in trecut (pe vremea lui Ceausescu si inainte), prin snoave, patanii si bancuri. Uitandu-ma din gara la orasul in care nimerisem (cu scopul de a-mi vizita varul primar si pe matusa-mea, Duta, pe care nu o mai vazusem de 21 de ani)...am simtit ca ma asteapta clipe nebanuite...si m-am lasat in voia surprizelor.
Am ajuns la cateva ceasuri bune...:P de la sarbatoarea de Sf. Dumitru, deja al doilea sfant care imi apare in poveste...nu? Matusa-mea e actrita, a fost ziua ei de curand, a fost si onomastica...(La multi ani, Duta). Deci inca un tort, de aceasta data cu ciocolata. Si inca un caine...o catelusa dulce, dulce - MICA. Pot spune acum (ca sa nu uit mai tarziu) ca pentru prima data in viata mea am dormit cu un caine in
pat. Dar ce caine...numai putin ca vreau neaparat sa o vedeti si voi. Si stiti si voi cat de mult imi plac primele dati, cum le caut eu cu lumanarea (aprinsa)...Mai am cateva:) ...vai ce ce bucuroasa sunt!
Dar sa nu uitam spre ce ma indreptam...dupa tort, am servit inca unul...un to(r)t spiritual. Neaparat vreau sa va spun reteta, cu varianta ei adevarata si, in balans, cu variata ei de nemancat (poate chiar de vomitat):
RETETA:
Se ia BUN SIMT din belsug, se presara peste toate greutatile viatii, care, in acest fel, ii refac sistemul imunitar si solutiile apar. Bunul simt, impreuna cu sistemul sanatos de gandire libera(la), civilizata si evoluata se revolutioneaza cu mixerul celor care vor contribui in duminica ce va sa vina si peste doua saptamani, la realizarea celei mai gustoase si energizante creme - crema de care Romania nu a mai beneficiat de aproape 7 (sapte) decenii. Nu cred ca vrem o crema spirtoasa, cu arome adulterine si fara ingredientul principal - Bunul Simt, care da gustul si calitatea necesara unei natii, ce prea mult a plecat capul si a uitat sa gandeasca liber.
Sincera sa fiu, in prostia mea, as fi ales crema mult-prea-prihanita, ziceam ca asta e dovada de inteligenta. Am renuntat, Sfantu Gheorghe mi-a schimbat optiunea...Nu a fost necesara nici o munca de convingere, a fost, pur si simplu, ceva natural...am vazut si am simtit o alta savoare, cea a to(r)tul nou din care am gustat, ascultand vorbele ce zburau liber(al) in jurul meu, la sediul PNL al orasului din Covasna. Si am ales si voi alege ce mi-a fost dat sa testez (ca si cum aceasta alegere ar mai avea nevoie de teste)!
Apoi, energizata, cu o pofta de viata si un suflu nou, m-am intors in cercul de actori al Dutei. Rasete, clinchete de pahare, idei hilare, monologuri declamate si planuri pentru viitorul apropiat. Viitorul a venit a doua zi, zi in care m-am indragostit in Sincrai...Bucatile de zahar cubic, mi-au fost luate, din palma, cu o netarmurita grija si tandrete de buzele umede, groase, dar gingase ale celor mai frumosi cai de rasa de la Clubul Ecvestru al Sincraiului. Tot sfant, nu-i asa? Asa...si l-am cunoscut pe Jusy, un cal frumos, cu picioare lungi, cuminte de mama-focului. Iar apropierea dintre noi nu s-a lasat prea mult asteptata, chit ca, dupa ce am invatat cum sa-mi reglez scarita, am incercat sa ma urc in sa, ca oamenii, dar am reusit ca neoamenii. M-am lungit pe spinarea lui Jusy, ca intr-un film cu green-horni. Dupa aia, am invatat si sa sar frumos in sa si sa merg la pas, dar si la trap...unu, doi, unu, doi, cu varfurile bocancilor infipte in scarite, sus-jos, sus, jos...In cocluzie, din primavara ma duc la lectii de echitatie, la Baza Hipica din Sibiu. Dupa ce am terminat aventura, pe care o trec tot la "Primele dati"....am plecat spre Arcus (http://www.crestinortodox.ro/carte-921-82336-arcus-166). Impresionant...mi-am lasat imaginatia sa zboare, vizualizand cu ochii mintii piesele de teatru ale Dutei si ale colegilor ei, in decor de toamna colorata.
Si am plecat, ma duceam acasa, dupa mai multe schimburi de microbuze si autobuze, ma trezesc in masina unui scorpion care m-a luat din Fagaras, de la ocazie...ok, gata recunosc, iar am stat la ocazie...si ce-i cu asta??? Ei bine, e! Este vorba despre anumite ganduri pe care le aveam demult, dar nu indrazneam sa le rostesc cu glas tare, decat asa...pe la urechile prietenilor. Le-am rostit unui necunoscut, de fapt el mi le-a rostit mie...de ma miram cum este posibil asa ceva. Vocea avea timbru masculin, si totusi mi se parea ca eu vorbesc. Din vorba in vorba, pe la intrarea in Sibiu, am ajuns la un subiect de discutie destul de atragator, perlele. Va dau si definitia lor:P - PÉRLĂ, perle, s.f. 1. Piatră semiprețioasă, aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este extrasă și folosită ca podoabă; mărgăritar; imitație a acestei pietre, folosita ca obiect de podoabă. ♦ Fig. Persoană cu merite deosebite; lucru de mare valoare ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană (și ridicolă). 2. Element decorativ de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. – Din fr. perle, it. perla, germ. Perle.
Faina discutie:), din care eu am invatat ca sunt o deosebita, o perla (si o narcisista notorie!) Nu-i asa ca n-ati inteles nimic? Asta e! Asa e viata! Grea cateodata!
Pa...ma duc duminica la vot, dar sambata ma duc la circ, ca iar am castigat invitatii de la KISS FM.

Vreau sa il ajut...

STIRE DE ULTIMA ORA: M-a anuntat Angi: Coco a decedat astazi, 21.11.2009, pe la ora 15. Corpul lui slabit n-a mai rezistat dupa prima tura de citostatice Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace !
Imi pare groaznic de rau!!!!

E foarte naspa sa fii tanar si bolnav, si bolnav de o boala fara rabdare prea multa. Stiu de cazul lui Coco (Constantin Botezatu) de cateva zile (de la Angie si Sergiu, dar si din ziare. Ieri am luat salariul, am luat mai putini bani decat ma asteptam, mi-am socotit datoriile...si am vazut ca pana in urmatorul 10...mai am de cheltuit un milion de lei.
Dar asta nu m-a impiedicat, ca atunci cand am vazut in fata BCR-ului cativa tineri, de la AIESEC cu urnele mobile pentru strangerea de fonduri pentru salvarea lui Coco. sa aduc si eu o micutza contributie. Chiar vreau sa fie un caz fericit! Vreau sa il ajutam! Voi vreti? Constientizati ce groaznic este sa fii bolnav?

Mai multe detalii, cont, poze, activitati...sunt aici:

http://constantin-botezatu.net/index.html

Eu cand vreau sa fluier, fluier! - II - La Mos Ploaie in oras!

Mi-a placut Bucurestiul in toamna asta. Am trecut si pe langa un miting electoral...am crezut initial ca sunt sindicalisti. Eram departe, dar culoarea portocalie, m-a adus in fata adevarului si in fata cladirii Guvernului...cam putintei, cam linistiti, cam nehotarati. M-am uitat degeaba dupa ceva inedit, dupa ceva iesit din rutina marelui plictis si am considerat ca oamenii din metro vor fi mai interesanti. Nu mai interesanti ca cei din Gara de Nord, vanzatorul de ciocolata m-a convins, am cumparat si, nesatula, am si infulecat-o...In schimb, cel de parfumuri nu. S-a lovit de replica mea imperturbabila: " Mersi, dar eu nu cumpar parfumuri, le primesc cadou. Vrei sa imi faci si tu un cadou?" Neconvingandu-l mi-am continuat ciocolata, timp in care am dat un foc, apoi 1 leu unei fate de vreu 20 de ani, imbracata hippy, care nu mai avea bani de ajuns acasa. Cu leul ala, i-am dat si o mica lectie. Povestea super-scurtata a vacantei de vara cu ocazia, Sibiu-Bucuresti-Vama Veche-Sibiu cu nema bani de dat!
Mi-a placut si trenul, in primul rand pretul biletului, 9 lei Bucuresti-Ploiesti. In al doilea rand, faptul ca era personal, era plin, nu gaseai pic de loc...oameni amalgamati, pe scaune, culoare, intre vagoane, pe scari...dar simteam viata, zumzaiala, inca nu era febra gripei porcine. M-am asezat dara pe scarile ultimului vagon, intre etaje...si, pe nepusa masa, m-am trezit in gara Ploiestiului, unde o fata mica si un baiat mare ma asteptau, abtinandu-se de la fumat, spre deosebire de Eliza nestapanita, care a aparut, cu tigara in gura! Am stat 4 zile si un pic, am vorbit prea mult, poate am obosit...dar nu eu :P ! S-a cerut o silentio stampa, am dat-o, eu de la mine, dar nu a fost de ajuns. Nici tortul Anei nu a fost de ajuns, desi era urias, cu un gust minunat, o imbinare intre dulcele friscat (alt cuvant care nu exista...ura Eliza!), savoarea merelor coapte, zaharul ars si, parca, si o crema miam-miam de vanilie. Nu pot sa il descriu mai bine, decat ca pentru prima data in viata am facut indigestie, uitand lectia din clasa a II-a referitoare la cumpatare. Am dat gata felia de tort de o marime impresionanta in 4-5 minute. Eu nu sunt nestapanita cu mancarea (in rest, da), dar tortul asta mi-a venit de hac! LA MULTI ANI, Ana, fii sanatoasa, fericita, implinita si multe altele, pe care le stii si nu are rost sa le pun acum pe tapet :P !
Si Ploiestiul isi are cainii lui. In naratiunea de asta-seara avem doua personaje apartinand rasei canine. Primul este Cody, sau Coditza - al familiei - am avut placerea sa il cunosc inca de pe vremea cand calatorea, nu prea des, dar a fost de ajuns o data ca sa capat o mare simpatie pentru el, iar el o indiferenta pentru mine, de tip superior. Ne-am bucurat de revedere, chit ca Ana spune (si chiar are dreptate) ca lasa par. Asta e:)...viata e grea. Si aici imi vine sa rad in hohote, pentru ca imi amintesc de un prieten care, mi s-a plans, in mod repetat, de greutatea si stresul muncii in constructii...ca la inchisoare, fara prieteni, cu manelele, pe care le uraste, zburand in jurului lui, cu probleme iscate tot de el. Si aici, totusi mai am de adaugat ceva: "Bai, totul e sa ai cap, sa gasesti solutia corecta, optimismul si nebombanitul printre dinti la fiecare mica incercare a vietii!!!" Iar m-am pierdut. Asta e! Revin la urmatorul caine. E un caine frumos, batran, rautacios (asa zice lumea, eu nu am vazut asta pe propria-mi piele, nici n-as vrea, de fapt), alb (bine, aici s-au iscat mici discutii, eu il consider negru...ce, liberul arbitru nu se pune cand vrei sa alegi alta culoare pentru cainii colorati deja???). Hmmm...
Am stat mult in casa, am inceput din nou Procesul lui Kafka, nu l-am mai continuat, pentru ca nu mi-a fost imprumutat, iar lenea mea nu m-a lasat sa il caut in propria-mi casa, atunci cand m-am intors! Apoi, am mers la Casa Sporturilor, aflata intr-un parc cu lac si alei curate, rolleri si vata roz pe bat. Din pacate, toate usile erau incuiate, era duminica, prin efractie nu puteam intra, dar am vrut sa imi amintesc de copilarie, cand, locuind pe strada Lilly Paneth, mergeam des la coltul strazii unde se afla sala sportiva, ne urcam pe toate trambulinele, caii cu manere, barile de la paralele, barnele...nesupravegheati de nimeni (ce fain era de noi, fratii mult prea supravegheati de tata - acolo era libertatea noastra!)
Ana, te las cu bine! Si iti doresc mult mai binele!

Eu cand vreau sa fluier, fluier! - Bucuresti - Prima parte

De ce trebuie sa aflu ceva foarte personal despre mine, ceva foarte grav, ceva bulversant pentru ca sa-mi vina (sau nu, vedeti voi) mintea la cap, sa-mi dau seama ca sfaturile pe care le-am primit de-a lungul vietii nu au fost par le fleurs de cucu, dar, in incapatanarea mea (care, culmea, nu s-a diminuat) nu au fost acceptate, nici macar pe bucatele. De ce din luna iulie, pe langa principiile invatate de la tata ("ce tie nu iti place, altuia nu-i face, cu viceversa potrivita pentru cei cu rea-vointa "ce tie nu-ti place, altuia sa-i faci" si altul "pentru a nu avea deziluzii, nu trebuie sa-ti faci iluzii!"), am capatat inca trei, nu pot sa le zic principii, sunt doar pasi pentru o viata mai frumoasa, si, de necrezut, mai viabila, in ciuda aparentei de superficialitate: CARPE DIEM (nu va ganditi la prostii, ma refer la fiecare clipa, fiecare moment, fiecare bucurie sau tristete, fiecare crampei de viata), FESTINA LENTE (nu ca as fi o lenesa si o delasatoare, dar totul se poate face rational, fara stres, fara graba si astfel, cand ratiunea primeaza, se ajunge si la profesionalism, insa totul in functie de prioritati!) si DOLCE FARNIENTE. Prefer sa nu explic ultimul concept, dar ganditi-va la el ca la o plutire, o directie fara directie, o stare de multumire...!?! E frumoasa si energizanta.
Destul cu schimbarile mele...intram direct in subiect! Iar am avut parte de un concediu de un inedit neasteptat si, probabil, neinteresant pentru voi, dar superinteresant si superenergizant pentru mine. In primul rand, in inconstienta mea caracteristica am plecat din Sibiu. Nu ma simteam bine, dpdv fizicamente, ameteli, ciudatenii, enervante, dar nu prea periculoase (dupa cum am vazut la sfarsit). De data asta, eram singura, fara ocazii...decat spre sfarsit:P, ajung si acolo. Prima oprire, autogara Militari, Bucuresti, o capitala tomnateca, cu frunze vestede, cu praf insesizabil, cu caciuli preferate pierdute si apoi regasite. De ce am venit aici? Sa o vad pe Ema pentru a cincia oara in acest an, sa vorbim, sa imi atraga finut atentia asupra unor lipsuri din viata mea, intr-o mirare acerba, pe care, ulterior am simtit-o si eu si i-am dat dreptate. Dar, am si rezolvat-o, in stilul meu caracteristic spontan, mai mult sau mai putin curios si experimental. Dar, asta e alta poveste...Tineti minte singura mea poezie pentru Nu Conteaza...J.E.G.? Ei, am ajuns in Jeg, aici vroiam sa vin demult. Numele Jeg, al birtutului nestiut pe atunci, mi-a dat si titlul poeziei. E micutul restaurant, nu restaurant, mai mult birt, din Grozavesti...mancarea e buna, ieftina, pentru studenti. Am incalcat cu buna stiinta legea varstei, Ema le-a platit studentilor, cu doua tigari, aroganta noastra. Dar nu conteaza, era promotie la Pall Mall, iar tigarile s-au intors inzecit! Works for us! Dar stiti cu cine m-am reintalnit, dupa doi ani, eu cu emotie, el cu enervare? Cu Bruno...! Tot asa de posesiv a ramas, el e singurul stapan, el troneaza in casa! Si totusi, ochii ii sunt blanzi, dar prezenta mea nu i-a fost pe plac. Nu ma astepta, iar cand m-a vazut ca intentionez sa raman la ei, Ema si Claudiu, de fapt la el, s-a suparat, si a facut o mica vraja. A stat, a meditat, a analizat situatia si, brusc, a imbiat norii a ploaie, deasupra patului meu. Iar ploaia nu s-a oprit, decat atunci cand norii s-au risipit. Nu am vezut eu insami vraja, dar am simtit-o cand m-am intors acasa. A facut pe nestiutorul...am schimbat patul, am dormit linistiti cu totii. Dimineata insa Bruno s-a uitat in ochii mei pentru prima data de la venirea mea, simtea ca plec mai departe, se bucura ca nu a trebuit sa ma suporte prea mult timp...si, atunci, a dat din codita!
Stapana ii plecase la servici, eu am plecat cu stapanul spre Muzeul Taranului Roman...pe Honda CBR de 600. Nu am avut emotii decat in sala moastelor.
Va urma...cu personalul spre Ploiesti, pe jos, pe scari, ascultand KISS FM!

29-30 august 2009 - partea a doua, ultima

Mi-e foarte somn. Toamna a venit, daca nu cumva o confund cu o iarna prea grabita. Luna august e departe, dar amintirile ma bantuiesc inca...pentru a cita si eu pe un constantean, ca si asa suntem in imprejurimi. Unde am ramas...aha, mi-am amintit. Se facea ca in acea dupa-amiza reusita de august, Ana mica se innegrea la soare si se sara in mare. Mie soarele imi e interzis, drept urmare...cu o nonsalanta si indiferenta cu care m-am invatat deja, mi-am zis..."Ok, n-am voie sa fac plaja...dar nimeni nu mi-a zis ca mi se refuza plimbarea pe malul marii, chit ca soarele era totusi in vana. Si incet-incetisor am purces spre capatul pamantului. Faceam stropi, bateam valurile, ma infundam in nisipurile semi-miscatoare (nu va temeti...mai intra in schema si imaginatia mea bolnava) si atunci am vazut-o lucind in valuri..."sclip, sclip, sclipesti steluta"...Era o matanie/bratara cu cruce de argint (metal...:P, iar imaginatia, bat-o vina) si incrustata cu niste litere in alfabetul chirilic. Fain, am ridicat-o si am plecat mai departe. Apoi, am gasit o piatra alba cu vinisoare rosu aprins. M-am gandit imediat la emo, avea si forma unul craniu din profil, a fost pe gustul meu macabru, am ridicat-o si am plecat si mai departe. Apoi, logic m-am intors. Venea o intreaga echipa de prieteni din Bucuresti. Ema! Asa as trece rapid peste restul noptii dansate iar in Stuf pana la 5 a.m., dar totusi vreau sa va relatez, cu sange rece si fara frica "Povestea zombie-lor". Se facea ca un grup de pitici si piticute, care au lucrat tot anul in minele de giuvaeruri din toata tara, s-au reunit pentru a gusta din sunetul noptii, pentru a se desfata cu lumina lunii pline, pentru a rade cu gura pana la urechi de viata grea. Dar in primul rand, s-au intalnit sa danseze...sa se legene in ritm...nisipul sa il rascoleasca...aerul marin sa il respire, DAR...neprevazutul a aparut sub forma unor si mai mici zombie. Acestia sunt o categorie aparte a lumii in care traim, sunt de gen masculin, au intre 17 si, maxim, 25 de ani, incearca sa puna in aplicare vrajile pe care le-au invatat de-a lungul scurtei lor vieti, dar nu reusesc niciodata. Se carcaterizeaza printr-un numar destul de mare, deranjand dansul piticilor, mai ales al piticutelor, daca nu din 8 in 8 minute, sigur la fiecare sfert de ora. Zombie cauta sa se infiltreze in mijlocul piticilor prin diferite metode, care mai de care mai hazlii, dar care, din cauza numarului, devin enervante. Piticutele Ena si Eliza...erau deja satule de atata ras. Comicul situatiei, dar si a personajelor era atat de evident, incat, la fiecare aparitie a zombilor, care veneau si cate doi deodata, izbugneau intr-un ras contagios, iar apoi isi schimbau stabilimentul, nu ca acolo, la 10 m, n-ar di fost alti si alti zombie. Noaptea a trecut pe nesimtite, cu fum de marijuana, raspandit de vecinii de dans, cu falsi marinari beti, cu fluiere intre buze, cocotati pe o barca, cu Vama imprejurul nostru.
A venit a doua zi. Festina lente spre casa. Am plecat din Vama pe la ora 1, cu 3 lei in buzunar. Nu-i bai, pana la Mangalia ne-a luat Andrei, cu chitara neagra. De acolo pana la Constanta, nu-i decat un pas...doi baietasi interesanti ne-au condus spre parcul garii, unde am fumat cate o tigara si am facut cunostinta cu un trib de omizi grase, paroase si foarte "lipicioase". Marginea Constantei, pe care am atins-o dupa cursa cu autobuz prafuit (banii pe bilet au fost singurii bani cheltuiti pe drumul de intoarecere). Aici am stat o tzara, dar s-a meritat, in cele din urma l-am oprit pe Florin, care, drugut din cale afara prin statie ne-a facut rost de alta ocazie, spre Pitesti. Bineinteles un TIR:) Cu 20 de km inainte de Bucuresti, am facut transbordarea. Soferul (Cristian) era un copilut de 21 de ani, cu ochi blanzi si zambet larg. Ne-a asculatat aventurile, i-am promis ca daca vine la Sibiu, il voi conduce prin cel mai frumos muzeu in aer liber, muzeul meu. M-a impresionat la sfarsit: "Uite de la mine 20 de lei, sa aveti cu ce va intoarce acasa, in caz ca nu prindeti alta ocazie". Nu i-am luat, dar a fost un gest atat de frumos, spontan si din inima. Sper sa nimereasca, sa gaseasca o nevasta la fel ca el. Si ocazia a venit pe neasteptate. Doua minute am stat cu foicica de Sibiu...dupa care m-am plictisit si i-am zis Anei: "Hai sa mergem dupa benzinaria aia (cam 20 de metri de locul unde stateam)". Dar, vedem o masina care cobora dealul din fata noastra, intoarce in tromba si un tip, barbos, ne interpeleaza: " Am vazut eu bine? Vreti sa mergeti la Sibiu? Haideti, ca eu merg la Oradea!" N-am stat pe ganduri (suntem nebune, nu, sau mai bine zis superinconstiente), ne-am urcat in masina si pe-aci ti-e drumul! Am ascultat Gotan Project, am vorbit despre muzeu, despre sindicat, despre multe si marunte/big things. Cu uimire am aflat ce tipul e Rac ca mine, apoi ca e nescut in aceeasi zi si an cu mine, apoi ca e consilier in Ministerul Culturii...si gata. Va inchipuiti, cu toate aceste coincidente fericite (Coincidenta, nu exista asemenea animal!) ca nu a lancezit deloc conversatia...iar calatoaria noastra s-a incheiat apoteotic!
In concluzie, totul a fost de vis frumos, feeric, energizant si optimizant. Mi-am demonstrat mie, poate si celorlalti...dar asta nu conteaza ca daca vrei ceva cu adevarat se implineste. Dar inca ceva, nu vom repeta excursia si stilul abordat din doua motive: 1. a doua oara nu va mai iesi la fel de bine: 2. e de ajuns o singura escapada de genul asta, nu voi repeta, nu-mi place rutina.
Si Energia capatata...pe gratis (mama, ce materialista m-ai facut) se simte si acum...

PS...mai trebuie sa scriu inca 2 aventuri. Concediul meu de odihna, incheiat de curand si nunta lui Miki si a lui Ionut, de sambata. Casa de Piatra!