Merit o ştampilă...pentru că sunt UNICĂ!

...e prea seară să mă mai agăţ de team-buiding-ul pe care l-am iniţiat de nevoie...nevoia mea, nevoia lor, a celor 13 blogăraşi şi blogăriţe...care suferă de "nerecunoaşterea" maselor, deşi ar avea toate atuurile să uimească, să epateze, să "ştampileze"...conştiinţele avide de cunoşterea factică sau filosofică...de natură subiectivă.

Aşadar, sunt iarăşi eu, însămi! Eu, Eliza, leneşa, dar norocoasa (care a câştigat azi la Loto..puţin de tot..cu doar patru numere..pentru că a călcat sâmbătă de 2x în ce nu trebuia), haotica, dar super ordonata în elizismele cotidiene, abramburita, dar îndrăgostita de logica lucrurilor, dătătoarea cu bâta-n baltă, dar negociatoarea aproape înnăscută, plângăcioasa, dar rapid râzătoarea...aşa cum îmi zicea tata când eram mică: Râs cu plâns, balegă de mânz (v-am mai spus asta cândva, pare-mi-se:)...şi câte şi mai câte...Nu m-oi apuca să mă laud cu defectele/ calităţile pe care mi le cunoaşteţi foarte bine...Mai adaug doar două mari mici vanităţi puerilo-infatua(n)te: eu, Eliza, narcisista şi, în definitiv, Unica....Exemplele scriptice le găsiţi frunzărindu-mi blogul..

Aşadar, ce-i lipseşte chelului?...(m-am autocoborât puţin, cam brusc, cu picioarele pe pământ..) ŞTAMPILA personalizată! Am cu ce...ştiţi şi asta, dar ceea ce poate nu ştiaţi este că modelul ştampilei mele cere o fineţe atât de mare în personalizare, încât doar specialiştii de la Colop Romania, recunoscuţi pe plan mondial, pot să-mi ofere noua tehnologie Printer G7, astfel încât toate detaliile tatuajului meu, pe care nu mi-l voi face niciodată...de frică şi din alte varii motive, vor străluci în noua mea stampilă...care va sosi cât de curând...puţin după finalizarea probei cu numărul 3 a SuperBlog 2014, adică de astăzi în şapte zile.

Designul îmi este realizat la comandă...de către un prieten drag, grafician, care a îmbinat artistic simbolurile pe care i le-am trasat la începutul anului 2007 când mă bătea tare gândul tatuajului: luna (corn în descreştere), aşadar, la stadiu de semilună, spade care să-i ţâşnească din marginile ei şi care să străpungă optul Vieţii mele...cifra mea preferată..

Draga mea colegă şi prietenă...i-a aplicat "tatuajului meu", verdele întunecat pe care i l-am solicitat şi brandul cu scris...puţin cam înţepător...Şi iată viitoarea mea ştampilă...Şi ştiu că aşa va fi...că se poate pentru că am văzut cu mare bucurie...culoarea VERDE..

A sunat clopoţelul..

în 15 septembrie...pardon, telefonul! Şi-am plecat la Şcoală..Prietenei mele nu-i venea să-şi creadă urechilor când m-a auzit la trei jumate zicând...Şi n-aveţi chef să veniţi să mă luaţi din muzeul Pieţei Mici şi să mă duceţi la muzeul cel mare...cel în aer liber...Au avut! Mulţumesc, dragă Ema...Deşi era luni, eram atât de obosită...clar...lucrasem de-acasă...aşa pe week-end...printre marketing & educaţie în muzee, Fără Zahăr, planuri istorice...întru împlinirea decadei şi omniprezentul, omnipotentul, OMNItotu' Mr.Google, prietenul meu...de aproape 16 ani, iar minunea de pauză de calculator s-a pliat pe dorinţa mea nespusă, dar de atâtea ori jiduită în clipele de maximă concentrare şi nervi eliziaci...aceea de a respira aerul liber, din pădure, în muzeul Celălalt. 

Şi m-am tot dus..era prima zi de şcoală! V-amintiţi dimineaţa coloanelor nesfârşite de maşini...nu exagerez, dar uitasem anul trecut...Ce m-am putut amuza văzând autobuzele luându-se la întrecere...care-i şoferul ăl mai şmecher. Al meu, cel al unşpelui a avut oareşce tendinţe avangardiste...dar a fost depăşit pe banda întâi de unu. Am coborât voioasă, cvasi distrată şi încrezătoare în săptămâna ce-mi urma..

La şcoală tot am ajuns...numa' că nu era chiar gata, copilaşii urmau să vină numa' peste o săptămână, adică la inaugurarea ei, luni, 22 septembrie de la ora 11.00, în zona Etno Tehno Parc...acolo unde am ajuns şi eu cu Ema, Declan, Ţoaie şi Oana...cu o săptămână înainte.

Mulţumesc pentru preluare, pentru plimbare, pentru fotografiere şi pentru mâncare...mai puţin pentru jumătatea de găluşcă cu prune..:)!

Aţi observat ceva în neregulă cu mine în ultimul timp?

A remarcat cineva, în afară de mine şi...poate de mama, 

că nu am mai scris de mai mult de-o lună?

Nu v-a enervat pe parcursul postării de faţă

preaplinul punctelor de suspensie

împărţite sau împăştiate cu o energie firavă, 

dar totuşi plină de speranţă şi teamă?

Oare sunt totuşi normală 

să fac şi în 2014 

ceea ce am mai făcut

şi în 2012,

şi în 2013, 

la gradul de ocupare şi pre(a)ocupare în care mă în(s)cufund?

Nu contează răspunsul!

 Punctele de suspensie, induse de subconştient 

şi ajutate de amintirea gurilor de aer liber

inhalate în prima zi de şcoală

mi-au trasat, cu de la sine putere,

o sarcină teribil de logică, frumoasă, 

enervantă şi stresantă uneori, dar de neocolit..

Participarea, respectiv înhămarea înscrierea la

cea de-a noua...a NOUA..(cifra mea cea mai preferată 

o fi ok gradul de comparaţie..de logic e logic..

că mai am alte după în poll position

şaptele şi optu' meu...din Cică, senin..?)...

ediţie a SuperBlog!!!

A-nceput Metallica...

tocmai când mă gândeam să caut Fără Zahar...

Las' că prea îmi plac dulciurile...

ca să renunţ la...

Nouă...

...întrerup întru-câtva "va urma-ul" promis pentru o mică notificare...o bucurie atât de minoră, dar atât de puternică, încât nu o pot înţelege nici eu, darămite voi..Factura ei e subconştientală..iar mă prostesc cu elizisme...se simte că mi-o trăiesc semi de ne-nţeles..Se întâmplă din când în când...dar, totuşi rar şi ireal...Acum a venit din câteva gânduri tăvălugite..De exemplu..am auzit azi, la birou, un zvon, depărtat şi monoton...cum scrie Topârceanu într-o poezie dragă copilăriei mele (Acceleratul)...despre un film..pe care am început să-l urmăresc...sunt abia la minutul 46 şi 14 secunde...era şapte jumate, trecute fix..şi simţeam cum masa de prânzo-seară mă cheamă în bucătărie..Stop-joc, căştile jos..ioi..printre gânduri mi s-a strecurat Melodia pe neaşteptate...fredonoz..nu-mi amintesc şi pace de unde s-o iau...Mă duc la mama..."Fii un pic atentă! Ce-i asta? Apare din când în gând...cu o ciclicitate rarisimă!" "Nananana nanananananananana..." Nu vreau să mă las încurcată...şi-mi amintesc brusc: "Shostakovich, ioi mama, mi-am amintit..mă duc la Mr. Youtube, la listuţa mea de "clasică preferată"...

...să fiu pe deplin mulţumită...să mi-o dau la maxim, să-mi sărbătoresc melodico-zgomotos...forte...cei nouă ani..de bucurii, lecţii, energie, prieteni, emoţii, nervi, câteodată şi de "lăcrămioare"..:D!

Mai ţineţi minte aniversarea de şase ani?

(ne)început...

Dacă nu scriu pe blog, asta nu înseamnă că nu-mi-l mângâi cu câteva gânduri, zilnic. Cu întrebările: oare de ce n-oi scrie?, de ce mă feresc să-mi bucur prietenii/ cititorii cu noutăţile mele, mai mult sau mai puţin caraghioase?, ce sau cine m-ar putea îmboldi în exprimarea subiectelor pe care le ţin îngropate? sau cu răspunsurile posibile ce se transformă în alte îndoieli: o fi lenea-mi cvasi caracteristică? oi avea ceva de ascuns, ceva pe care prefer să mi-l ostoiesc singură? am nevoie de ceva / cineva sau doar de simpla mea autoconvingere? şi îndemnurile: hai, treci la tastatură, nu te mai stresa de subiectul care te-a blocat, îmbracă-l în hainele cele noi ale Împăratului :)) sau dacă nu te ţine declamă-ţi, sus şi tare, cu surle şi trâmbiţe, concluzia la care ai ajuns în dimineaţa Zilei Naţionale a Tineretului.

Apăi, de acum în colo e foarte uşor..aşa cred acum. Parcă mă şi văd pierzându-mă din nou în meandrele şovăielnice al ritmului eliziac...

m-am pierdut..puţin

va urma..

cândva..

Mă mir...ce e cu liniştea asta aici?

Oare doar eu o simt? De zile întregi mănânc ciocolată...dulce, faină, cu lapte, cu cremă aromatizată cu esenţă de rom. E prea linişte acum..dar, nu mă supăr..Aaa, ştiu de unde a început..de la mini-vacanţa de Crăciun cumulată cu Anul nou..Eu cred că nu sunt absolut normală..Dar, cine ar putea spună ce înseamnă normalitatea? Aberez..pentru că-mi vine să-mi mişc degetele pe tastatură, nu neapărat că aş avea ceva de transmis, ci vreau doar să-mi verific dexteritatea şi gradul de limpezime sau vâscozitate al umorii cerebrale. 

Pentru că de fapt liniştea neaşteptată îmi înlocuieşte neliniştile colecţionate cu sârg în ultimele luni, iar acum simt un flux care nu ştiu unde mă va duce...Hai să zic şi ceva ancorat în realitatea de curând încheiată, cu specificaţia că nu-i terminată şi, mai mult, va fi teribil de continuată...până în pânzele albe...Na, m-am răzgândit. Străfulgerare...mi-am amintit o poezie.

ROMANŢA IAHTURILOR

Ion Minulescu

Iahturile albe,

Iahturile roşii,

Iahturile negre,

Iahturile celor înfrăţiti cu marea,

Înfrătiţi cu vântul

Şi cu resemnarea —

Iahturile vieţii

Ancorară-n port

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

Iahturile albe ancorară-n dreapta,

Iahturile roşii ancorară-n stânga,

Iahturile negre ancorară-n mijloc.

Iahturile albe aduceau cu ele

Cântece şi-ovaţii,

Marşuri triumfale,

Pilde de-ndrăzneală şi de vitejie,

Toata chintesenţa unei generaţii,

Tot ce cânta glonţul,

Tot ce scrie spada —

Clipa ce-nfrăteşte

Sângele cu ploaia,

Rana cu zăpada.

Iahturile roşii aduceau cu ele

Vaiete şi lacrimi,

Flamuri sfâşiate,

Scuturi găurite,

Sabii ruginite

Şi armuri pătate

De noroi şi sânge,

Şi figuri schiloade,

Mute

Şi-ncruntate —

Mute ca sentinţa luptelor pierdute,

Triste ca fantoma gloriei defuncte.

Iahturile negre aduceau cu ele

Liniştea deplină,

Miros de tămâie,

De faclii de ceară

Şi de flori funebre,

Pe catarguri doua flamuri lungi de doliu

Şi pe bord stigmatul stinsului orgoliu.

Dar după trei zile

Şi după trei nopţi,

După trei apusuri

Şi trei răsărituri

Iahturile negre morţii-şi debarcară;

Pe când cele albe

Şi cu cele rosii

Ancorele grele greu le ridicară

Şi din port plecară

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

Încotro?

Spre care ţărmuri depărtate?

Încotro?

Spre care zări însângerate?

Încotro?

Spre care lupte-apropiate?

Unele spre dreapta,

Altele spre stânga,

Iahturile vieţii iarăşi au pornit

Dar în largul mării

Iahturile albe

Şi cu cele roşii,

Iahturile celor înfrăţiti cu marea,

Înfrăţiţi cu vântul

Şi cu resemnarea —

Iahturile vieţii

Naufragiară

Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii!

E linişte iar. Puseul n-a trecut, amorţeala e omniprezentă, fizic vorbind, psihic, mă mai gândesc, mai am de tras două-trei săptămâni, perfuziile sunt terminate...toate cinci, acum mă grăbesc să-mi fac injecţia, repede-repede să apuc să citesc, în continuare, dar totuşi în ritm de festina lente Jocul de smarald a lui Ioan Petru Culianu.